duminică, 24 iulie 2016

Hodoronc-tronc!


Andreea (să nu vă închipuiți că am să dezvălui cine este Andreea, trebuie să vă descurcați singuri!) găsește că o propoziție din Scrisoarea către tată a lui Franz Kafka cuprinde o adîncime și o citează euforic pe Facebook, ca să ne-o vîrîm în cap, firește, și să medităm la ea (cînd avem timp și chef).

Propoziția sună și arată precum urmează: ”Semnificația vieții este că se termină”. Hodoronc-tronc! Mie mi se pare că singura virtute a acestei propoziții constă în faptul (irefutabil, admit) că este foarte scurtă. Nu ascund că mi-ar fi plăcut să fie și mai scurtă, muuuuuuult mai scurtă. Ca viața însăși, pentru a vorbi gingaș. Din păcate, nu tot ce-i succint, laconic, scurt este și adînc.

Probabil că Andreea găsește în propoziția lui Kafka o înțelepciune ascuțită. Viața are un sfîrșit și tocmai acest sfîrșit pare să-i dea un sens. Mulți gînditori au propus această soluție. Dacă viața nu ar sfîrși undeva și cîndva, n-ar primi sens. În consecință, un om nemuritor ar duce o viață de nimic și de mare plictis. Așadar, trebuie să gîndim viața dinspre moarte, de-a-ndăratelea, ca să-i aflăm sensul.

Un franțuz isteț și cam iute de mînă (numitul Malraux) a găsit de cuviință să afirme că ”moartea transformă viața în destin” și puhoaie de înțelepți i-au repetat enunțul, aproape mecanic, fără să observe că numita afirmație nu spune în realitate nimic. Moartea încheie un șir de evenimente (fără a fi ultimul eveniment), este evenimentul de după șir, dar seria evenimentelor dintr-o viață de om nu devine - prin însuși acest fapt / eveniment / hazard - o serie necesară (= un destin). De altfel, viața nu este niciodată o serie necesară de întîmplări, evenimente etc.

Slăbiciunea propoziției formulate de Kafka - în scrisoarea lui prea bine cunoscută - este că poate fi cu (prea) mare ușurință parodiată, re-scrisă. Dacă semnificația vieții e că se termină (la 20, la 40 sau la o sută de ani), nu cumva semnificația morții e că începe imediat - și cu o exactitate de Regină - după ce viața se termină? Cum să nu? Trăim cît trăim și la un moment dat, momentul cel mai întîmplător cu putință, vuști, firul se rupe și totul se rezolvă o dată pentru totdeauna.

Și, ca să vezi, tocmai chestia asta de negîndit dă semnificație vieții...


P. S. În imagine: Alfred Agache (1843 - 1915), Vanité (1885)


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 9 iulie 2016

Cum să devii tot mai bogat scriind cărți de ficțiune


Mereu mă frămîntă cîte o întrebare metafizică, nu trece ziua fără să-mi pun o astfel de întrebare, nu fac din asta un secret. Azi, de pildă, m-am întrebat cum stabilesc editorii tirajul unei cărți și n-am ajuns la nici o concluzie în afară de una singură: nu-i deloc simplu să fii editor, ai nevoie de un simț în plus, de inspirație și, mai ales, de noroc.

Să zicem că traduci Sticletele de Donna Tartt, știi că acasă la ea cartea a fost un bestseller, s-a vîndut într-un milion două sute de mii de exemplare (zic unii, dar trebuie să fii prudent și să iei cifra cum grano salis, filosofic), presa a mai strîmbat din nas, dar n-a avut ce face, Donna Tartt reprezintă un fenomen spiritual. Publicul este, la urma urmelor, jupînul, și el hotărăște ce vrea și cît vrea. Iar publicul din America vrea Donna Tartt. Dar publicul din România? Vrea și el Dona Tartt? Mă îndoiesc.

Deci, traduci Sticletele și-ți propui să vinzi cartea în cît mai multe exemplare. Dacă nutrești iluzia că Sticletele va fi un bestseller și la noi, te înșeli amarnic și riști să dai faliment. Nu poți tipări un milion de exemplare, fiindcă în România nu ai un milion de cumpărători, trebuie să te gîndești, așadar, la o cifră ”românească”. Revin la întrebare: cum o stabilești? Probabil că începi cu puțin: să zicem cu o mie cinci sute, pentru început. Dacă Sticletele se vinde într-o mie cinci sute de exemplare, îți scoți banii pe care i-ai băgat în editare și tipărire, dar nu mai mult. Nu mai mult. Iar tu vrei să scoți un ce profit din afacere, să te dezvolți, să faci concurență lui Gallimard.

Din cîte știu, dacă în România o carte se vinde în două mii de exemplare, apariția se socotește un succes. Dacă ajunge la cinci mii, e un triumf. Iar dacă un autor se vinde în zece mii de exemplare, faptul ar trebui consemnat în letopiseț, trecut în Biblie la minuni.

În consecință, un autor român nu poate trăi din scris, trebuie să practice o meserie, să spargă lemne la casa unui grof, să cultive legume, să fie angrosist. Ca să trăiești din scris, trebuie să vinzi cel puțin 15-20 de mii de exemplare. Și asta nu e cu putință pentru un scriitor autohton. În treacăt fie spus, dacă Thomas Mann, Vladimir Nabokov, Philip Roth, Thomas Pynchon (și chiar Donna Tartt) ar fi avut ideea sinucigașă de a scrie în românește, ar fi fost muritori de foame (sau ar fi emigrat). În consecință, dacă vrei să ajungi un scriitor bogat, trebuie să muncești. De preferință la Stat...

Mă întorc încă o dată la întrebare: cum stabilesc editorii tirajul cărților? Am impresia că această întrebare mă va obseda și mîine...


P. S. Precizez că am folosit romanul Donnei Tartt cu titlu de ilustrațiune didactică. Romanul ei nici nu mi-a plăcut, dar nici nu mi-a displăcut, chiar dacă este compus după o rețetă vizibilă și chiar dacă i-am dedicat o recenzie lipsită de entuziasm...

P. S. 1. În imagine: Marinus Claeszoon van Reymerswaele (c.1490 - 1546), St. Jerome in his Study (1541).



Citiţi în continuare!

vineri, 8 iulie 2016

Enigme fără sfîrșit


Fernando Pessoa, Quaresma, descifrator. Proză polițistă, selecție, traducere din portugheză, prefață și note de Dinu Flămând, București: Humanitas, 2015, 339p., 37 lei.


Povestiri neterminate, aflate în diferite stadii de redactare, uneori cu mai multe versiuni, cu mari lacune, părăsite și reluate peste ani. Firește, Pessoa și-a propus să prezinte figura unui monstru logic, în fața căruia nici o enigmă nu are voie să reziste mai mult de cinci minute. De cele mai multe ori, dar ce spun?, în absolut toate cazurile, enigma nu rezistă, oricît de îndărătnică, de încîlcită ar fi. Cedează necondiționat intuiției și rigorii unei minți sclipitoare. Aceea a inegalabilului, fabulosului doctor fără arginți, Abilio Quaresma.

Din păcate, pretutindeni, lipsește tocmai esențialul: descifrarea misterului, cheia enigmei, rezolvarea concretă, raționamentul genial. Presupun, așadar, că Fernando Pessoa își compunea povestirile schițînd, mai întîi, cadrul acțiunii, circumstanțele, actorii: un ins găsit fără suflare într-o cameră închisă pe dinăuntru, furtul unei mari cantități de aur dintr-o bancă al cărei seif se deschide numai dacă trei funcționari rotesc simultan cheile într-o ușă blindată, ubicuitatea unui personaj extrem de periculos, locurile comune, altminteri, ale oricărui policier interbelic.

După precizarea cadrului și a problemei, aflăm în chipul cel mai (puțin) surprinzător că numitul domn Quaresma a găsit deja răspunsul și l-a identificat pe criminal. A ajuns fără greș la o concluzie necesară și irefutabilă. Criminalul este nemaipomenit de inteligent, dar inteligența detectivului este, bineînțeles, superioară. Criminalul suferă, uneori, de psihoze multiple (este fie paranoic, fie isteric, fie și una, și alta), dar Quaresma este expert și în psihologia abisală, deși suferă la rîndu-i de etilism cronic. În final, Abilio Quaresma primește cu smerenie cuvenitele elogii. Comisarii de poliție (cel mai statornic dintre ei se numește Manuel Guedes) au un mic extaz contemplativ în fața simplității nebănuite a soluției. Lipsește, cum am spus, modalitatea de soluționare, transformarea ipotezei în certitudine. Cum ar veni, lipsește tocmai diferența specifică (dacă există și aici o diferență) care transformă o narațiune obișnuită într-una polițistă stricto sensu. Avem, prin urmare, cadrul, începutul tenebros și sfîrșitul strălucitor, crima și identificarea nelegiuitului. Ar mai trebui legătura dintre cele două momente. Nu aflăm, deci, ce s-a petrecut între prolog și epilog, frămîntările doctorului. În ce chip a procedat Quaresma, cum a acces la soluție, care a fost silogismul mîntuitor? Dar ar fi să cerem prea mult unor compuneri scrise din amuzament și nedestinate, probabil, publicării.

Dintr-o povestire aleg, nu chiar la întîmplare, această exclamație profetică a lui Guedes: ”Imaginați-vă, doctore, imaginați-vă că, în loc să avem în fruntea țării tot felul de borfași, de găinari, de pederaști sau plozi de curvă care ne guvernează, am avea oameni ca dumneavoastră. Ce ziceți? S-ar salva țara, de zece ori s-ar salva...” (p.281).

Admiratorii lui Fernando Pessoa vor citi acest volum măcar din curiozitate, cum a făcut și susiscălitul. Legendarul cufăr cu manuscrise rămîne deschis...


P. S. În imagine: Salvador Dali, L’énigme sans fin (1939).


Citiţi în continuare!

joi, 7 iulie 2016

1912 + 1


Florian Illies, 1913: Vara secolului, traducere de Vasile V. Poenaru, Iași: Polirom, 2016, 296p., 32,95 lei noi.


Iată o carte care mi-a plăcut și o să placă și altora, sînt sigur. Autorul spune că a redactat niște note de subsol (textul principal lipsește, adică) și asta mi-a adus aminte de Enrique Vila-Matas și de al său Bartleby & Co, volum construit cam la fel, dar mai apăsat ficțional.



Avem de a face, așadar, cu o culegere de amănunte istorice semnificative, de anecdote, de incidente, de întîmplări adeseori amuzante (sau măcar curioase), ca mărunțișurile dintr-un Flea Market, în care nu valoarea în sine a obiectelor contează, cît bizareria și pitorescul lor. Notele urmează cronologia anului 1913, în definitiv, e singura lor organizare: dacă își respectă meseria, un istoric doar așa poate proceda. În rest, cartea oferă din belșug un amestec de personaje (îndeosebi artiști plastici, dar și poeți, muzicieni, proroci), de replici, de pățanii, de entuziasme și nevroze, și pe asta se sprijină tot farmecul ei

Autorul s-a ferit de o privire teleologică, ar fi fost prea simplu. Toți știm ce a urmat acestui an. În 1914 a izbucnit războiul, dar lumea din 1913 nu bănuia nimic și se bucura de viață: este vorba, în fond, de ceea ce s-a numit la belle époque. Nimeni nu-și închipuia ce va urma, nici măcar profeții și politicienii. De împăratul Fanz Joseph ce să mai zic? Mai mult, un Norman Angell teoretiza o pace nesfîrșită între popoare, vegheată de negustori și de interese economice, mult mai puternice decît instinctul belicos.

În 1913, din cîte am reținut, protipendada (și nu numai ea) suferă cumplit de neurastenie (deși numai Trakl, săracul, nu este un simulant) și-l îmbogățește pe Freud, care, arghirofil, pretinde fix 100 de coroane pe ședință (leafa unui slujitor din casa lui pe o lună) și are cel puțin 10 clienți pe zi, termină de-a dreptul epuizat. Pacienții își descoperă astfel tot felul de morbidități.

Idealul de femeie rămîne, deocamdată, unul planturos, masiv, mai rațional decît azi, doamna / ducesa / baroneasa trebuie să aibă îndeosebi rotunjimi și moliciuni, oarece țesut adipos are întotdeauna pe vino-ncoa, un bărbat înțelept va aprecia negreșit detaliul. În fond, a fi zvelt înseamnă în epocă a fi bătut de soartă / sărac / nefericit. În consecință, pîntecul proeminent (ca la sociologul predestinaționist Max Weber care pune totul, inclusiv grăsimea în exces, pe seama necesității) și obrajii puhavi sînt semne certe de bunăstare și distincție spirituală.

În acest an, ca și în anii precedenți, de altfel, iubirile sînt fulgerătoare și sfîrșesc dramatic, mult mai devreme decît jurămintele amanților. Iubirea dintre Else Lasker‑Schüler, de mai multe ori divorțată, și Gottfried Benn nu durează mai mult de un an. Dar ce an! Aprinderea erotică se sublimează la amîndoi în poeme nenumărate, care descriu iubirea ca pe o încleștare sălbatică între fiare însetate de sînge fierbinte și de absolut (p.114).

Alte cupluri notabile: Alma Mahler & Oskar Kokoschka, Felice Bauer & Franz Kafka (se întîlnesc de două ori în Berlin, odată stau pe o buturugă într-o pădure, a doua oară se plimbă prin Grădina Zoologică), Coco Chanel & Igor Stravinski, Lou Andreas Salomé (și altele) & Rainer Maria Rilke, Ludwig Wittgenstein & David Pinsent, Marcel Proust & Alfred Agostinelli, Gertrude Stein & Alice B. Toklas etc. etc..

Prenume și nume de femei: Emma Maria Frieda Johanna von Richthofen (soția de mai tîrziu a lui D. H. Lawrence), Sidonie (Sidi) Amálie Vilemína Karolína Julie Marie Nádherná von Borutín (a avut o relație dificilă cu publicistul Karl Kraus).

Dar cea mai senzațională apariție în cercurile artistice rămîne Else Lasker-Schüler, ”poeta cu şaptesprezece ani mai în vârstă [decît Benn], recent divorţată de cel de al doilea soţ, încurcată cu toate personajele notorii ale boemei berlineze... [Else este] fiica unui bancher din Elberfeld, odinioară ocrotită, săracă lipită pămîntului acum, hrănindu-se săptămîni la rînd numai cu nuci şi fructe, chinuită de febră, umblă cu fiul ei prin noapte, adăpostindu-se pe sub poduri şi prin pensiuni şi căutînd mereu pe cineva care să-i plătească fiecare ceaşcă de cafea. Cu ponositele-i haine orientale, ea arată ca un vagabond... Îşi scrie poeziile pe formulare de telegramă şterpelite de la oficiul poştal central” (p.53). Și încă: ”femeia ce îşi creşte singură copilul, cu hainele ei ponosite, avînd gîtul şi braţele acoperite de podoabe false, lanţuri şi cercei. Şi pentru că îşi tot dădea la o parte de pe frunte o şuviţă de păr rebelă, în jurul ei se auzeau mereu zdrăngăneli” (p.115).

În 1913, Thomas Mann publică Moarte la Veneția, Marshall B. Gardner dovedește științific faptul că pămîntul e gol pe dinăuntru (golul fiind locuit de mamuți), Marcel Proust publică În căutarea timpului pierdut: Swann, iar Virginia Woolf predă editurii primul ei roman, Călătorie în larg.

Tot acum, Albert Schweitzer bifează un al treilea doctorat (în medicină) cu o teză intitulată Evaluarea psihiatrică a lui Isus.

Mai sînt și altele, la fel de interesante. Numai să le căutați...


P. S. Corecturi pentru un eventual re-print: aș înlocui sintagma ”o altitudine extrem de înaltă” (p.101) cu ”o înălțime foarte mare”, aș pune ”paricid” în loc de ”patricid” (care se folosește tot mai rar). Versul lui Gertrude Stein (citat la p.31) se traduce astfel: ”O roză este o roză este o roză este o roză” (de trei ori) și face parte dintr-un poem lung de opt pagini, Sacred Emily, nu dintr-o ”poezie scurtă”, cum pare să creadă Florian Illies. În fine, mă cam îndoiesc că salamandra are ”pielea palidă” (p.186). O are mai degrabă tărcată galben cu negru...


P. S. 1. În imagine: Egon Schiele (1890-1918): Kniende in orangerotem Kleid (1910).


Citiţi în continuare!

duminică, 3 iulie 2016

Viețile lui Ivan Osokin


Iată că se poate și altfel! Primești de la îngerul caritabil o viață nouă, identică, în principiu, cu viața veche, și, de data asta, îngerul îți lasă și memoria. Prin urmare, poți interveni în viața cea nouă, fiindcă știi mereu ce te așteaptă și ce ai făcut prima dată (bine-rău). Cum vei proceda? Nu există nici o îndoială: vei încerca să-ți repari vechile greșeli. Credeți că este atît de ușor? Vă înșelați cu totul. Posibilitatea de a ieși din identic, din repetiție, este nulă. Să vedem și de ce...

Prin 1915, un anume Piotr D. Uspenskii (din care am citit, cîndva ceva în limba franceză, dacă nu mă înșel, o chestie tare curioasă, din care n-am priceput mai nimic și din care nu-mi mai amintesc în prezentul relatării mare lucru), discipol și preot al ciudatului profet George Gurdjieff, a publicat o povestire pe această temă. Protagonistul ei, Ivan Osokin (povestirea se numește, ironic, Strania viață a lui I. O.), primește șansa de a trăi o viață nouă după cea veche și, pe lîngă acest dar angelic / malefic, păstrează și ținerea de minte. Adică el știe ce i se va întîmpla și poate, în funcție de ceea ce a trăit deja, să-și modifice opțiunile și, deci, cursul vieții, destinul.

Credeți că va fi în stare? Nici vorbă. El se comportă ca noi toți, probabil, în mod mecanic, automat, fără să delibereze, fără klinamen, și, în plus, fără să-și folosească liberul arbitru, dacă există unul. Deși cunoaște din viața precedentă că în cutare caz a greșit (și că e mai bine să procedeze în alt chip decît prima oară, să opteze altfel) repetă întocmai greșeala. Determinismul îi stăpînește existența. Așadar, preștiința nu pare suficientă pentru a fi (și a deveni) liber. Autorul pretinde că omul este prins în stereotipii și în cercuri vicioase. Îi plac lanțurile în care e strîns. El nu are puterea de a ieși din rutină, este un spirit închis în materia inertă, un animal repetitiv.

Calea de a evada din automatismul existenței este una singură, a fost predicată de profetul Gurdjieff, se numește ”a patra Cale”, numai că eu nu am de gînd să devin un discipol de-al lui, n-am înclinații mistice. E și cam tîrziu, cred. Mi-e destul să trăiesc această viață obișnuită, în care n-am zărit pînă acum nimic straniu, nici o coincidență, nici un semn de sus, nici un rug aprins, nici o luminiță...


P. S. Mulțumesc comentatorului (extrem de amabil) care mi-a semnalat povestirea lui Uspenskii. Nu știu dacă există o traducere în românește a Straniei vieți a lui Ivan Osokin, mai probabil, nu...

P. S. 1.În imagine: Maurits Cornelius Escher. Regular Division of The Plane with Birds (1949)


Citiţi în continuare!

vineri, 1 iulie 2016

Intuiții


Filosofii cer ca opiniile noastre să fie sprijinite cu argumente. Ei au numit acest proces ”întemeiere”. O opinie se cade a fi, deci, întemeiată. Sau, cu un termen care și-a pierdut, din păcate, sensul originar, ”cuvioasă”.

Mai există o specie de întemeiere: aceea prin intuiție, folosită cîndva de către Descartes, în Meditații. ”Cogito, ergo sum” este o intuiție. Propria existență nu poate fi dovedită decît printr-o intuiție. Precar, deci. Și, în același timp, imposibil de respins la modul logic.

Tot pe intuiții se sprijină și următoarele păreri (le-am ales anume ca să se contrazică). Iată o acceptare a vieții din partea unui ”Ja-sagender”: "Este o vitejie câteodată să trăiești, spune Montaigne. Cred, într-adevăr, că există o povară a zilei, o povară ce se adaugă la cea a vîrstei pe care o poți avea, dar cît sînt de fericit, în ciuda greutăților mele, că mă aflu pe pămîntul acesta, că respir, că trăiesc” (Julien Green).

Și iată o negare a prețului vieții din partea unui stoic vestit (altoit pe un cinic), împăratul Marcus Aurelius, un ”Nein-sagender”, prin definiție: ”În curând, vei fi cenuşă sau un schelet, şi un nume sau nici măcar un nume; şi numele: un zgomot şi un ecou. Lucrurile cele mai apreciate în viaţă sînt goale, putrede, mărunte...“ (Gînduri către sine însuşi).

Rețin că, în deosebire de Julien Green, Marcus Aurelius nu era deloc fericit că trăiește. Viața este ceva demn de cel mai adînc dispreț. Nu pot decît să accept ca atare această opinie, care vine mai degrabă dintr-o intuiție decît din desfășurarea unui argument. Ca atare, n-am cum s-o invalidez. Evul Mediu a păstrat această senzație.

Împotriva unei intuiții nu poți argumenta. Cum i-am putea dovedi împăratului roman că greșește și că viața este ceva bun, că merită să fie trăită? Și cum l-am putea împinge pe Julien Green să se sinucidă, atîta vreme cît faptul de a trăi i se pare o fericire?


P. S. În imagine Ève Tellier Bédard (Canada): Euphorie (acrilic pe pînză).


Citiţi în continuare!

joi, 30 iunie 2016

Noch einmal, frățioare


Povestea relatată în nota de ieri se numește în filosofia analitică „experiment mental”. El este o închipuire care te obligă să gîndești o chestie dintr-o perspectivă inedită. În opinia mea, analiticii abuzează, totuși, de asemenea argumente, nu există articol fără experimentul lui. Unii filosofi au rămas în amintirea omenirii doar prin faptul că au imaginat un astfel de experiment, poate și alegoria peșterii platonice este unul, dar tot ce-i mult e mult, cum ar zice cavalerul La Palice. Oricum ar fi, problema ridicată de David Blumenfeld poate fi utilă celui care este interesat de sensul vieții și de întrebări tăioase precum:

merită această viață (nefericită, plicticoasă, jalnică și/sau banală) să fie trăită?;

n-ar fi mai logic să mă sinucid și să închei o dată pentru totdeauna socotelile?;

de vreme ce tot nu pricep nimic, de ce să continui să mai trăiesc, poate moartea o fi fiind o plăcere mai ascuțită decît faptul de a persevera în spațiul sublunar, cine știe?

După ce am publicat, cu chiu cu vai, era foarte tîrziu, însemnarea despre oferta îngerului exterminator, am fost ispitit de un prieten pe FB cu întrebarea firească: la ce se referă, în fond, opțiunea șoptită muribundului, între ce și ce este el îmbiat să aleagă, care sînt termenii opțiunii, e vorba, la urma urmelor, de o polaritate serioasă? Răspunsul nu e atît de simplu: subiectul nostru nu are de ales între două vieți identice: dacă aceasta ar fi cazul, opțiunea ar fi, desigur, cît se poate de falsă și s-ar ajunge la problema măgarului lui Buridan.

Subiectul are de optat, dacă nu greșesc, între o viață finită (viața pe care tocmai o încheie cu bine!), repetată de o infinitate de ori (așa cum a fost prima dată) și sfîrșit, finis, moarte. Exact aceasta e opțiunea. Viața lui nouă va fi întocmai celei vechi, nici mai bună, nici mai rea, nici mai dulce, nici mai amară, iar, în final, va interveni mereu și mereu epilogul cu îngerul filantrop și întrebarea lui monotonă: mai vrei o dată? Dacă memoria subiectului (și identitatea lui) s-ar păstra de-a lungul vieților, el ar putea alege, probabil, după o viață și încă o viață, să se oprească și să se bucure, în sfîrșit, de liniștea (și binefacerile unanim prețuite ale) nimicului. Numai că el nu va ține minte ce a trăit (în aceste vieți succesive) și va experimenta viața lui trecută ca și cum, de fiecare dată, ar trăi o viață nouă.

Și aș mai spune ceva. Puțini cititori (de pe FB) s-au pus în situația muribundului și au ales. Eu unul, dacă mă voi întîlni cu îngerul, îi voi declara spăsit: ”Meștere, noch einmal...”. Adică aș accepta implicit că viața mea nenorocită a avut, poate, un sens. În definitiv, experimentul propus de Blumenfeld chiar asta vrea să arate; că orice om pune preț pe viața lui, oricît de lamentabilă și de chinuită ar fi ea, și că dacă i-ar fi dat acest noroc, ar mai cere una.


P. S. În imagine: Macha Chmakoff, L'ange exterminateur (apocalypse)


Citiţi în continuare!