miercuri, 18 ianuarie 2017

Omul de paie și homo erectus



Dacă nu greșesc, în Vrăjitorul din Oz există, printre personajele simpatice, un om de tinichea. Personajul este, firește, invulnerabil. Piatra ricoșează din tabla lui, focul nu-l poate aprinde, vîntul nu-l pătrunde pîna la coaste. Există totuși un pericol: umezeala, stropii, apa. Omul de tinichea se teme de ploaie. 

Cînd stropii cad, tabla spinării sale ruginește și personajul nu-și mai poate mișca grumazul, picioarele, pleoapele. Înțepenește cu un ochi închis și unul deschis pe jumătate. Buzele i se învinețesc. Devine surd și mut. Nu mai vibrează a viu. În acest moment capital al existenței sale, omul de tinichea trebuie cărat în spinare de patru inși, depus într-un atelier de feronerie, uns și lustruit la încheieturi.

Omul de paie este, neîndoios, plin de virtuți și calități, dar prezintă un mic, neînsemnat defect. Însușirea lui principală e, nu încape discuție, elasticitatea. Uraganul bubuie, îl apleacă, dar nu-l doboară. Nici austrul sau crivățul nu-l pun jos. Ori de cîte ori s-ar înclina - și se înclină profund întotdeauna -, omul de paie se îndreaptă la loc. Cînd e acalmie, stă drept și țanțoș. Are coloana destinsă, verticală. Privește pe oricine în ochi, impertinent. În tot acest răstimp, omul de paie lasă impresia de completă autonomie. Nu depinde de nimeni. Face numai ce vrea. Gîndește de capul lui. Vorbește slobod.

Defectul lui principal vine de la vînt. Iată, pînă mai ieri, stătea semeț și oferea o impresie de rectitudine. S-a pornit dintr-odată vîntul și toată rectitudinea omului nostru s-a strîmbat, s-a schimonosit. O boare i-a venit, neașteptată și tăioasă, din spate. Elastic cum îl știm, omul de paie s-a lovit de îndată cu fruntea de pămînt. Din fericire, este nevoie numai de o adiere din față ca să-l ridice la demnitatea, pretinsă, de homo erectus.

Omul de tinichea este o entitate de ficțiune, închipuită de scriitor în folosul copiilor. Omul de paie are păcatul de a fi aievea și de a nu prezenta nici un folos. Este, vai, inutilitatea însăși. Cu toate acestea, cineva i-a sugerat perfid ca poate fi mai mult decît un simplu om de paie, ca poate fi, pentru seminția lui, omul providențial.

Ca întotdeauna, omul de paie s-a plecat. A început să privească providențial, să gesticuleze providențial, sa vorbească providențial.

Mulțimea a găsit, dintotdeauna, pîna și inutilului o utilitate. Așezat, de-o pildă, la marginea unui cîmp de ovăz, cu un clop țuguiat peste urechi, cu o haină stacojie pe umeri, omul de paie poate deveni sperietoare. Înfricoșat peste poate, regnul înaripatelor va da ocol omului de paie, îi va admira aparența neînfricată, de străpîn atotputernic și va zbura în cele din urma de partea cealaltă a țarinei, lîngă o sperietoare veritabilă...


Citiţi în continuare!

marți, 17 ianuarie 2017

Amor trist, viață deșartă...



Omul Emil Brumaru (aflat dincolo de mofturile curente) rămîne mereu un irascibil simpatic, un ins dificil și, totodată, copilăros, căruia e greu să-i intri în voie, orice ai face și ai drege.

Unii confrați invidioși văd în el un susceptibil, un egoist și un mizantrop (nu și un misogin, dacă acceptați paradoxul). Eu întrezăresc, în schimb, un om foarte discret, plin de angoase și tristeți. Și, mai cu seamă, un solitar imposibil de vindecat. Ce-i drept, Emil Brumaru nu face mai nimic pentru a-și aduna, în juru-i, fanii și admiratoarele, care sînt, nu încape vorbă, legiune... Dacă și-ar suna goarna lirică, de la etajul al V-lea, unde stă, blocul „plombă" din Cuza Vodă s-ar înconjura de îndată de rochii insinuant străvezii, aruncate într-o doară peste trupuri virginale și fierbinți.

Recunoști un vers de Emil Brumaru de la întîia lectură, chiar fără să știi numele autorului. Timbrul acestei poezii este profund personal. Universul poetic e unul de miracole mici. Poetul evocă adesea făpturile și obiectele umile, neînsemnate, lighenele acoperite de „calzi clăbuci", samovarul și batistele multicolore, zahărul candel și motanii de Siam. Personajele principale sînt, desigur, inegalabilul detectiv Arthur, protectorul orfelinelor, si prietenul lui, blîndul și melancolicul Julien Ospitalierul.

În încheierea acestei note, aș cita o poezie fals-naivă, de armonii savante însă, o parodie ironică a cîntecelor lumești, de inimă rea, intitulată (se putea altfel?) „Cîntecel":


La iubita mea la poartă,
Amor trist, viață deșartă,

Stă o păuniță moartă,
Amor trist, viață deșartă,

Drept în piept de rouă spartă,
Amor trist, viață deșartă,

Fluturii să și-o împartă,
Amor trist, viață deșartă...

P. S. În imagine, o ilustrație de Duy Huynh (1975).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

În ce chip s-a aurit măgarul lui Apuleius, deși era cît se poate de sur, iar Comedia lui Dante a devenit divină



Nici eu n-am știut multă vreme acest amănunt. M-au luminat alții.

Toată lumea a citit, probabil, Măgarul de aur al lui Apuleius din Madaura, un prozator latin care a trăit (datele sunt aproximative, desigur) între anii 124 și 170. Este vorba de un roman picaresc, foarte amuzant, al cărui protagonist se numește Lucius, ca și autorul cărții (Lucius Apuleius).

Titlul inițial al cărții a fost Metamorfoze, fiindcă eroul e transformat de o vrăjitoare în măgar, suferă, deci, o neplăcută metamorfoză. Abia al doilea titlu, vulgar (dat de admiratori), a fost Măgarul de aur (Asinus aureus). Numai că Măgarul lui Apuleius nu a fost de la început de aur, așa cum, iniţial, nici Commedia lui Dante Alighieri nu a fost divină.

Apuleius și-a intitulat romanul Metamorfoze sau Măgarul, Dante și-a intitulat poemul Comedia. Măgarul a devenit de aur și Comedia divină mult mai tîrziu, datorită entuziasmului cititorilor care au dorit să sublinieze în acest chip excelența acestor scrieri. Epitetele aparțin, așadar, vocabularului critic. Modești, cum îi știm, autorii nu le-au folosit în textul original.

În treacăt fie spus, neplăcerea de a deveni un biet măgar a avut pentru Lucius o singură consolare. Citez din roman și vă rog să nu mă blamați, în vremea romanilor umorul era mai slobod decît în zilele noastre:

”În această jalnică transfigurare, nu am găsit altă mîngîiere pentru mine, care atunci nu mai puteam strînge în brațe pe Fotis, decît faptul că toate membrele mi se lungiseră”. Slabă consolare, totuși, dacă rămîi un biet măgar...


P. S. în cărțile 4, 5 și 6 din Măgarul de aur, o bătrînă povestește mitul lui Amor și Psyche, care a devenit ulterior povestea domniței celei curioase, care e vizitată pe întuneric de iubitul ei și încearcă, din păcate pentru ea, să-i zărească chipul.

P. S. bis. În imaginea de deasupra acestei note reproduc o ilustrație realizată de pictorul francez Jean de Bosschère pentru romanul lui Apuleius.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Cînd ai impresia că nu mai ești cel de ieri, și nici cel de alaltăieri, s-ar putea să trăiești o experiență încercată și de Montaigne



Cititorii s-au uimit și chiar m-au căinat preț de o clipă interminabilă, cînd am îndrăznit și am scris (cu aroganța celui care nu mai are nimic de pierdut) că eul meu pare unul episodic, măcar pentru ochiul meu închis afară, dar deștept înlăuntru.

Oricum, a fi episodic (un individ episodic), adică a avea o percepție discontinuă a eului (cînd îl privești dinspre acum spre atunci și întotdeauna), a nu putea construi o narativă cu început, mijloc și sfîrșit, nu înseamnă cîtuși de puțin o rușine, un scandal psihologic, o infirmitate. Ci, dimpotrivă, înseamnă o trufie, o beatitudine, o noblețe inefabilă: cei mai isteți filosofi și literatori din istoria muribunzilor fiind, în opinia lui Galen Strawson, strict episodici. Diacronici au fost dintotdeauna ceilalți, massa damnata.

La episodici intră, tot în opinia lui Strawson, persoane mult ilustre precum: Michel Eyquem de Montaigne, Stendhal, Friedrich Nietzsche, Marcel Proust, Iris Murdoch și, la urmă, dar nu în ultimul rînd, Galen Strawson însuși, care a și propus distincția dintre episodic și diacronic, nu știm în ce scop și cu ce consecințe. Și nici nu ne interesează deocamdată.

Prin urmare, ar fi nedemn de cineva să se plîngă de faptul că își percepe ”eul” ca alcătuit din instantanee, din frînturi mentale imposibil de legat între ele pe ața timpului și a vieții.

Michel de Montaigne zicea că are un eu curgător, și mobil, și imprevizibil. Observa, fără să se mire prea tare, că Montaigne cel de azi nu mai era Montaigne cel de ieri, și că nici Montaigne cel de ieri nu mai era Montaigne cel de odinioară (de care oricum nu-și mai aducea aminte), dar nu făcea din concluzia asta o tragedie, măcar statura lui și culoarea ochilor (în deosebire de ochii Emmei Bovary) rămîneau mereu și mereu aceleași.

Cînd au remarcat că sinele nu este o entitate stabilă și că, în inspecția proprie, el devine aproape imposibil de sesizat, filosofii s-au cutremurat de oroare și au spus, în disperare de cauză, că de fapt sinele se reduce la corp, o părere, se cuvine a recunoaște, destul de bizară. Nici nu merită s-o comentăm în nota de față...


P. S. În imagine, Fanny Nushka (n. 1983), Portrait Moreaux.


Citiţi în continuare!

marți, 6 decembrie 2016

Dacă eu e un altul, tu nu poți fi decît eu...



A devenit de mult timp literă de evanghelie următorul precept psihologic: știi, afli, înveți cine ești cu adevăratabia dacă poți compune o narativă despre viața ta, o autobiografie. O povestire, deci, despre un eu continuu, identic cu sine ori de cîte ori se trezește din amorțeala somnului.

Altfel spus, oamenii pot afla cine sînt (identitatea lor, cum ar veni) numai dacă sînt în stare să redacteze despre ei înșiși o narativă ”coerentă”. Printr-una și aceeași relatare, printr-unul și același gest fondator, afli nu doar cine ești, dar îți construiești în același timp sinele, eul, identitatea. Relatarea posedă, așadar, o forță constituantă. Eul se face spunîndu-se. Sinele reprezintă un fenomen derivat, ceva secund...

În legătură cu acestă poziție larg împărtășită, nu am de făcut deocamdată decît o singură observație. Și anume:

nu sînt în stare, din multe pricini, să-mi redactez narativa. Am încercat de curînd să-mi trec în revistă cursul vieții, să obțin ceea ce se cheamă pe latinește ”curriculum vitae meae”. În afară de datele principale, pe care oricum le cunosc de la alții (cînd m-am născut, cînd și unde am fost botezat, la biserica Zlataust, ce nume am primit, unde am făcut primele clase de școală, cum se numea învățătorul meu, colegii etc.), nu pot adăuga mai nimic, nu pot acoperi cu nici un chip lacunele. Biografia mea cuprinde cîteva întîmplări mai mult sau mai puțin semnificative, imposibil de situat în timp, despărțite de mari pustietăți, de umilitoare amnezii.

În consecință, nu sînt și nu pot fi un subiect cu o identitate prea clară. Dacă narativa de sine este unica modalitate de a-mi constitui sinele și identitatea, atunci nu prea știu cine sînt. Pot zice doar că ”dețin” un eu episodic și o cunoaștere pe bucăți, en miettes, cu expresia dramaturgului.

Nu mă consolează deloc faptul că și alții au spus despre ei înșiși cam același lucru. Sînt un episodic, dar mi-ar fi plăcut să fiu un diacronic (termenii aparțin filosofului englez Galen Strawson).


Sînt foarte curios să aflu cum gîndesc și alții despre povestea asta...



P. S. În imagine: Joan Miró (1893 - 1983), Le fou du roi (1926).


Citiţi în continuare!

duminică, 4 decembrie 2016

Vă place să jucați la ruletă? Mizați atunci pe Dumnezeu...



Asta-i bună! Un matematician scrie un articol înțesat de formule, în care discută meticulos probabilitatea existenței lui Dumnezeu. Hotărît lucru, speculația lui nu are nici un sens.

Aristotel vorbea de probabilități numai în legătură cu evenimente viitoare. Peste o zi va avea loc, să zicem, o bătălie navală. Izbînda unei armade asupra alteia poate fi comentată, desigur, în probabilități. Fiecare flotilă de trireme are 50 % șanse să cîștige bătălia.

Dar existența lui Dumnezeu? Este doar o metaforă să pretinzi că Dumnezeu ar fi un eveniment. Nu este... Reprezintă un fapt, o entitate, ens summum (dacă există). Și atunci, are vreo noimă să afirmi că existența lui este probabilă în proporție de 23, 3 % și improbabilă în proporție de 76, 7 %? Normal că nu are. Dumnezeu-ipoteză nu va fi proclamat Dumnezeu-existent, duminica viitoare, printr-un plebiscit. Dumnezeu nu are nici o șansă la alegeri. Existența lui nu poate ieși prin vot popular, cum visează clericii de pretutindeni, deci nu e nici probabilă, nici improbabilă. Ea nu rezultă nici măcar din / prin argumentul ontologic al sfîntului episcop Anselm; și nici din oricare altul.

Este. Sau nu este... Nimic în plus. E treaba fiecăruia dintre noi să-și aleagă credința-în...

Numai în mintea lui Pascal se putea ivi ideea unui pariu cu privire la Dumnezeu. Numai el putea lega chestiunea lui Dumnezeu de aritmetica șanselor. Credeți și mizați, frați creștini, pe Dumnezeu! Dacă nu iese / deci nu există, nu pierdeți nimic. Dacă iese / și există, cîștigați totul. Ca și cum simpla prezență a lui Dumnezeu ar garanta mîntuirea sufletelor și salvarea păcătoșilor (prin grație). Pascal studiase prea multă matematică și ajunsese, probabil, la un soi de ebrietate a probabilităților, altfel nu-mi explic pariul său...


Citiţi în continuare!

vineri, 2 decembrie 2016

Cînd moș Scrumbie caută un orfan și Maica Stareță îl caută pe moș Scrumbie, care tocmai s-a adăpostit într-un tractir cu moș Saramură



Vă place Charles Dickens? Mie nu mi-a plăcut niciodată. Dar asta nu are nici o importanță pentru nota de față.

Deci, povestea sună precum urmează. Un prozator de azi alege să scrie în stilul lui Dickens și compune romane pe temele lui Dickens (copile inocente împinse spre prostituție de sărăcie și violență, orfani ajunși în mîinile unor indivizi hrăpăreți și fără scrupule etc.), fără să pună între el și Dickens cuvenita ironie post-modernă.

Ce rezultă de aici? Nimic grav, nu vă neliniștiți. Nu e greu de ghicit deznodămîntul: rezultă, care va să zică, o proză care seamănă leit cu prozele lui Charles Dickens (asta s-ar chema pastișă, dacă am folosi termenul propriu, și parodie, dacă am folosi un termen figurat (mai plin de noblețe, dar mai mincinos), o proză menită unui public care, el, nu mai seamănă întru totul cu publicul lui Dickens și anume publicul rafinat de azi. Publicul rafinat de azi, se presupune, a trecut prin James Joyce și Thomas Mann, l-a devorat pe Faulkner și apoi pe Beckett, s-a chinuit cu textualismul lui Claude Simon și, într-un sfîrșit, a dat peste scriitori mai blînzi și mai lizibili, de felul lui Jose Saramago ori Umberto Eco etc. Publicul rafinat de astăzi a devenit extrem de curios și, mai ales, extrem de îndoit, de sceptic.

În consecința acestei constatări de fapt, voi pune o întrebare firească. Confruntat cu o proză care imită toate întorsăturile de stil ale lui Dickens, apostrofa cititorului (ca, de exemplu: ”Că-ți place sau nu, cititorul meu nestatornic, iată-ne din nou la Gîsca Roșie”, Gîsca Roșie este un han-bordel, locul sordid de unde pornește acțiunea romanului; sau: ”Dacă Jenny regreta viața ei dinainte..., e o chestiune prea delicată ca să poată fi decisă: îl vom lăsa, așadar, pe cititor să-și imagineze ce-i place mai mult, potrivit propriei concepții despre viață...” etc.), personajele desemnate prin porecle cvasi-comice: Roșcata, Jenny Slăbănoaga, ”călugărița” Scrumbie, bătrînul Saramură etc., întorsăturile sorții, finalul fericit, așadar, confruntat cu toate acestea, cum va reacționa oare publicul nostru rafinat și, cu siguranță, foarte exigent?

Va deschide romanul Roderick Duddle (firește, titlul este și el un clișeu, o pastișă) sau va prefera să citească Sfînta Fecioară a ucigașilor plătiți? Fiindcă Sfînta Fecioară a ucigașilor plătiți (titlul e la fel de fain și în original: La Virgen de los sicarios!) îi va răni morala stămoșească (e un roman cu ”poponari”, ups!), va căuta probabil altceva, se va întoarce la romanul lui Michele Mari, care îi amintește de copilărie, de vremea cînd citea înfiorat Marile speranțe și compătimea alături de Pip. Dar nu sînt deloc sigur că va rămîne la / și va străbate pînă la capăt Roderick Duddle.

Principala slăbiciune a cărții este, am sugerat deja, lipsa distanțării narative. Nu poți redacta o parodie dacă nu ai, foarte ascuțit, simțul umorului și mai ales sfînta ironie a scriitorilor pricepuți. Dacă, printr-un noroc, le posezi, proza e salvată, iei în rîs locurile comune. Dacă nu, senzația de repetare îl oprește pe cititor din lectură, după numai cîteva zeci de pagini.

În pofida celor scrise mai sus, întrebarea rămîne. Un scriitor serios (nu mă refer la Ken Follett, care scrie deliberat ca Alexandre Dumas; și chiar mai prost decît Dumas) poate folosi cu succes procedeele narative ale unui prozator de odinioară, Dickens, să zicem? Succes de public va avea, probabil (cititorul mediu vrea acțiune, poveste, fapte, întîmplări, răsturnări de situație, decese; cititorul rafinat vrea cam tot asta, dacă nu e masochist), nu știu dacă și succes de critică. Deși, deși, deși...

În definitiv, Sticletele nu este cu mult peste ce a scris cîndva Charles Dickens (poate, e cu puțin sub), tot povestea unui copil hărțuit este, dar critica anglo-saxonă a sărit pînă în tavan de plăcere, s-a lovit în creștet și, din amețeală, a încununat romanul Donnei Tartt cu un Pulitzer binemeritat.



P. S. Nota mea a pornit de la o lectură uimită din:

Michele Mari, Roderick Duddle, traducere de Cerasela Barbone, Iași: Polirom, 2016, 424p., 39.95 lei.

P. S. 1. O poză cam la întîmplare, Wilhelm Freddie (1909 - 1995): Nonnens bon [La Prière de la nonne], 1937.


Citiţi în continuare!