miercuri, 30 aprilie 2014

O carte nu mai mare de(cît) o palmă


La noi, ultimul critic și istoric literar care nota formatul (mărimea) cărților recenzate a fost Șerban Cioculescu.

Cînd toată lumea citește astăzi pe ecran ”texte, texte, texte” și mai puțin (sau deloc) ”cărți”, adică obiectele acelea de hîrtie complet demodate (și penibile), cine mai are habar (de) ce poate însemna un folio, sau un quarto sau un octavo? Nimeni. Nimeni. Nimeni. Din păcate.

Doar bibliografii de modă veche notează astfel de amănunte de acuma perfect inutile. Măcar atît să reținem, deocamdată, că formatul cel mai mare era in folio. Iată mărimea paginilor în centimetri: 38.2 × 30.5. Dacă aveți în casă Dicționarul latin-român al lui Gheorghe Guțu, ediția din 1983, vă puteți face o imagine de ce înseamnă un quarto (30.5 × 24.15).

În treacăt fie zis, nu mi-a plăcut niciodată formatul (prea) mare. În mintea tuturor (deci și în mintea mea, nu fac excepție), o carte de format mare trebuie să fie neapărat ceva pedagogic, academic, țeapăn, extrem de grav, riguros: o enciclopedie, un lexicon, un dicționar, un tratat despre circulația sîngelui și despre viscere etc.

Formatul mic era asociat în vechime cărților de devoțiune: bunica mea dinspre tată mi-a lăsat moștenire o astfel de carte nu mai mare decît o palmă, cu titluri, rugăciuni și sfaturi / indicații (cu privire la ceea ce trebuie să facă participanții în timpul unei liturghii catolice) în limba latină. Cred că este un vingesimo-quarto (9.9 × 7.1 cm). Am răsfoit adesea cărticica bunicii. Pot recita și astăzi, fără să mă poticnesc, Ave Maria. Poftim:

”Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum.
Benedicta tu in mulieribus, et benedictus fructus ventris tui, Iesus.
Sancta Maria, mater Dei, ora pro nobis pacatoribus,
nunc, et in hora mortis nostrae. Amen”.

Vă rog să mă credeți pe cuvînt: nu am luat rugăciunea de pe Google, deși există...

Las la o parte această amintire din copilărie și observ că formatul mic trimite la cărțile de amuzament, precum acelea, de odinioară, din colecția Enigma. O carte polițistă nu poate avea un format in folio. Mărimea paginii ar fi în contradicție cu neseriozitatea poveștii. Pentru romanele de dragoste năprasnică și narațiunile polițiste s-a inventat, în consecință, așa-numita ”carte de buzunar”, poche...

În încheierea acestei note, voi face încă o mărturie personală: prietenii de la Editura Polirom mi-au scos cărțile într-un format serios, țeapăn, uriaș, mult prea mare față de neseriozitatea mea funciară (minoră, totuși, îmi place să cred). Astfel, ironia și umorul (cîtă este, cîte sînt!) din eseurile mele, au fost ironizate cu maximă eficiență de mult prea scorțoșii editori.

Oare de ce se spune ”scoarță” pentru coperta cărților? Nu m-am gîndit pînă acum...

Voi lăsa prin testament ca la o eventuală reeditare a Poruncii lui rabbi Akiba și a Breviarului sceptic să fie folosit formatul duodecimo, mai omenesc (și, cu siguranță, mai modest). Dar pînă îmi voi redacta testamentul (care, oricum, în România nu are nici o putere juridică!), mai am multe de văzut (și de făcut). Cel puțin așa sper...

De exemplu, să citesc în revista academică PMLA (volumul 121, nr.1 pe 2006, pp.9-16), un articol despre lectură semnat de doamna Leah Price, care este Francis Lee Higginson Professor of English Literature la Universitatea Harvard. Articolul se intitulează ”Introduction: Reading Matter”.

Gata. M-am cumințit...

P. S. În imagine: Quentin Matsys (1466 – 1529): The Moneylender and his Wife (1514).


Citiţi în continuare!

marți, 29 aprilie 2014

Cartea: iconografie



Cînd citim cu pasiune (și cînd nu citim așa?), uităm adesea că o carte este, înainte de orice, un obiect perceptibil, vizibil, concret, material. Dacă o lași pe podea, te poți împiedica de un volum, de un lexicon, de un dicționar, așa cum te poți lovi de o piatră.

Lectura începe adesea printr-o violență: apucăm cartea, o scoatem dintr-un teanc amestecat sau dintr-un raft incomod, o tragem mai aproape de ochi, o deschidem, căutăm (cu un gest nervos sau tandru) o anume pagină, un anume paragraf. Pagina însăși are o anume consistență, o anume duritate, este precum pielea unei femei bătrîne. Are de cele mai multe ori riduri. Vînătăi, răni.



Istoria cărții și a lecturii a trecut adesea cu maximă indiferență peste toate aceste ”amănunte” de ordin prea ”carnal”. A spune despre o carte că este, mai întîi, un obiect palpabil, un lucru dens, opac, a părut istoricilor mult prea vulgar. Cînd discutăm despre lecturi, ni se face rușine cu cărțile noastre murdare, subliniate, adnotate, trudite.



S-a insistat prea mult, am impresia, pe faptul că lectura este o activitate spirituală, o experiență de ordin aproape religios. Uneori, cartea a fost privită ca obiect sacru. Nu este neapărat greșit să o prezentăm astfel. Dar nu toate cărțile au prestigiul Bibliei sau Coranului.



De cele mai multe ori, cartea ca obiect printre alte obiecte, ca obstacol fizic, dispare în timpul ceremoniei lecturii. Ne dăm seama de această iluzie abia la sfîrșit. Dar cartea rămîne un lucru. Pictorii ne pot aminti acest adevăr meschin. Am ales cîteva reprezentări semnificative. Vă rog să priviți.



Prima imagine e un Van Eyck. A doua aparține lui Rubens. A treia lui Rembrandt. A patra lui Bronzino. În fine, ultima aparține lui Henry Robert Morland.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 26 aprilie 2014

Vanitate


Cînd moare un om, toată lumea vrea să-l vadă. Să-l admire.

În acest nobil scop, meșterii în arta funerară au inventat sicriul cu capac rabatabil. Cînd nu e nimeni în capelă, capacul se lasă peste coșciug. Cînd vine cineva, capacul se ridică instantaneu. Curiozitatea muritorilor e mare.

Ar trebui inventat, mă gîndesc, un sicriu cu capac transparent, o raclă de cleștar (sau măcar de sticlă). N-ar mai fi nevoie să tot ridici și să lași capacul peste bietul defunct. Exponatul ar putea fi contemplat în mod aproape direct. Acest obicei este, în opinia mea, o bătaie de joc...

Cunosc un singur caz de revendicare a dreptului fundamental la discreție. Cînd și-a presimțit sfîrșitul, în martie 1936, profesorul G. Ibrăileanu a cerut imperios ca nimic din ceea ce va urma, punere in sicriu, învelire în giulgiu, înmormîntare sa nu fie public. A cerut ca "nimeni sa nu se apropie de corpul lui".

Rațiunea acestei interdicții poate fi aflată într-o însemnare a sa, din notele puse sub titlul Privind viața:

"Bătrînețea e carne veche, e inestetică, e impură. E o rușine, căci este restul unui organism învins de natură. Boala, cînd nu-i acută și trecătoare, e aceeași deteriorare, aceeasi rușine, o bătrînete prematură! Iar moartea, definitiva victorie a naturii asupra omului, este suprema rușine".

Eu nu cred că un fapt necesar, inevitabil, precum moartea, este neapărat o rușine, dar aprob această atitudine dezamagită, ieșită azi din uz. Moartea nu este o rușine. Ceea ce fac oamenii din ea, este. Din păcate...


Citiţi în continuare!

vineri, 25 aprilie 2014

În viața noastră contează cu adevărat ceva? Kundera răspunde negativ


Milan Kundera, La Fête de l’insignifiance, Paris: Gallimard, 2014, 142 pp.,

Pe Milan Kundera l-am citit în două rînduri.

Prima oară la începutul anilor 90, cînd nu mi-a plăcut. A doua oară, sub inspirația binefăcătoare a Corinei Sabău :)), acum un an. De data asta mi-a plăcut ceva mai mult, dar nu extraordinar de mult. Suficient de mult, totuși. Oricum, nu este prozatorul meu preferat, asta e sigur. Și nu cred că lui Kundera îi pasă foarte tare de asta.

Recunosc însă: este un profesionist desăvîrșit, iar formula cărților sale (un amestec de eseu și narațiune) interesantă. Este și un foarte atent (și abil) constructor epic. Arhitectura romanelor sale este muzicală.

Să nu uit, cărțile lui de articole (Arta romanului, Testamentele trădate și celelalte) m-au lăsat profund indiferent. Cel mai mic neajuns al lor este banalitatea. Cel mai mare: banalitatea...

În cazul prozei lui Kundera, are loc o inversare vădită. Autorii de pînă la el foloseau digresiunile ”teoretice” cu mare fereală și numai ca explicație a narațiunii. Cazul Broch, să zicem. Cazul Musil, să zicem, încă o dată. Kundera procedează exact pe dos. Romanul devine un lung eseu, o discuție de idei, o prelegere cvasi-filosofică, întrerupte din cînd în cînd de povestiri ilustrative. În acest chip, partea epică lămurește (și aduce în concret) partea așa-zicînd ”metafizică”: problema kitsch-ului ontologic, problema insignifianței universale etc.

Impresia care rezultă este aceea de voit artificial, de neverosimil căutat anume. Kundera place doar cititorului care acceptă din capul locului convenția.

Cel mai bine se vede această răsturnare în Insuportabila ușurătate a ființei. Re-citiți și veți observa.

Mai nou, la începutul lui aprilie (cînd a împlinit 85 de ani), Milan Kundera a publicat un mic roman la Gallimard, intitulat, în stil franțuzesc (a și fost redactat în franțuzește), La Fête de l’insignifiance, roman construit după formula deja consacrată: discuție cît cuprinde, narațiune aproape deloc.

În publicațiile din Hexagon, cartea a fost întîmpinată, bineînțeles, de o jerbă de recenzii. Cele mai multe super-, ultra-, hyper-elogioase. Am întîlnit pînă acum doar o cronică negativă (în La Croix, se subînțelege). Sugestiile prozatorului sînt la antipodul învățăturii creștine.

Aceasta însemnă să fii cu adevărat bătrîn: toata lumea te laudă. Cînd culegi doar aplauze și ovații, ești deja în mort (ori în curs de putrezire)...

Cam toți cronicarii citează cu maximă admirație următorul pasaj:

«L’insignifiance, mon ami, c’est l’essence de l’existence. Elle est avec nous partout, toujours. Elle est présente même là où personne ne veut la voir: dans les horreurs, dans les luttes sanglantes, dans les pires malheurs. Mais il ne s’agit pas de la reconnaître, il faut aimer l’insignifiance, il faut apprendre à l’aimer».

Personajul care face aceasta afirmație este, cu siguranță, un stoic (sau un cinic ingenuu). Eu unul i-aș urma sfatul: în viața noastră nimic nu este decisiv. În consecință, aș privi lumea din jur (și istoria ei) ca pe o priveliște perfect nesemnificativă.

Dar se prea poate să mă înșel. Aștept, așadar, traducerea.

P. S. Kasimir Malevich: White on White, Carré blanc sur fond blanc (1918).


Citiţi în continuare!

joi, 24 aprilie 2014

Lunarda. Și ce a mai urmat după moartea ei


Povestea de mai jos s-a petrecut pe la 1590 - 1600, într-un orășel din Italia.

La moartea bătrînei Lunarda, femeile găsesc în veșmintele ei o cărțulie. O predau unui anume Bernardo Fregonio, preotul venit pentru a administra ”extrema oncțiune”.

Ajuns acasă, Fregonio cercetează bucoavna și verifică lista cărților interzise, așa-numitul ”Index librorum prohibitorum”. Da, titlul este pe listă, e vorba de o carte eretică, de un volum infam: Catechismo per ammaestrare i fanciulli nella vera e sincera dottrina cristiana de Jean Calvin. Grav! La ora vecerniei, se duce în curtea bisericii și, în prezența altor doi clerici, dă foc injurioasei lucrări.

Împăcat cu sine, oficiază a doua zi slujba de înmormîntare pentru Lunarda. Apropiații (puțini și aproape nepăsători) lăcrimează după cuviință și, peste un ceas sau două, se risipesc. Au treburi mai importante. S-a terminat cu Lunarda. Cel puțin aici pe pămînt...

Ba nu! Povestea nu se încheie aici, cum ar fi normal. Femeile încep să bîrfească, chiar și un nepot al defunctei se arată intrigat: bătrîna citea pe ascuns ceva. Clevetelile ajung de îndată la urechile unui inchizitor. Biserica este suspicioasă. Prea mulți dușmani în jur...

În consecință, preotul Bernardo Fregonio este chemat de un tribunal al Sfîntului Oficiu. La interogatoriu, explicația lui nu-i convinge pe judecători. Declarase că Lunarda era, pur și simplu, o ”femeie simplă” și lipsită de aducație, că o întrebase de mai multe ori dacă nu cumva deține cărți eretice, dar că Lunarda îl privise de fiecare dată în ochi și negase cu tărie.

Cu toate acestea, recunoaște cinstit că broșura păstrată de Lunarda era o blasfemie și un produs diavolesc.

Judecătorii decid că Lunarda fusese o ”mincinoasă” și o ”vicleană”, un individ extrem de periculos pentru comunitatea din care făcuse parte. Padre Fregonio este mustrat și pedepsit cu blîndă asprime. Trupul femeii nu are ce căuta în cimitir alături de ceilalți defuncți onorabili.

Preotul va trebui să dezgroape cu mîinile lui rămășițele femeii și să le ardă pe rug. De asemenea, timp de șapte luni, nu va putea intra în biserică pentru administrarea Sfintelor Taine. Recunoscător, Bernardo Fregonio se conformează cu umilință.

Povestea ia sfîrșit aici. Mă gîndesc numai la bravul părinte Fregonio, obligat să deschidă mormîntul Lunardei și să privească în adînc...

P. S. Am găsit această istorie în studiul semnat de Xenia von Tippelskirch, intitulat ”Histoires de lectrices en Italie au début de l'époque moderne” și tipărit în Revue de synthèse, vol. 128, nr.1-2, 2007, pp.181-208. Istoria pretinsei eretice se găsește la pp.199-200.

P. P. S. Aș menționa în încheiere că termenii ”book” și ”bucoavnă” au o etimologie comună...


Citiţi în continuare!

luni, 21 aprilie 2014

Afurisirea lui Lev Nikolaevici


În data de 22 februarie 1901, Sinodul Bisericii pravoslavnice a toată Rusia îl excomunica solemn pe Lev Nicolaevici Tolstoi.

Admiratorii marelui prozator aveau de ce să fie uimiţi. Pretextul acestei excomunicări l-a constituit nici mai mult dar nici mai puţin decît publicarea, în anul 1899, a unui roman masiv, intitulat Învierea.

Putem pune această drastică sentinţă pe seama obtuzităţii verificate a clerului dintotdeauna. O putem pune şi pe seama unei lecturi superficiale a romanului. Dar nu e numai atît. Cînd Biserica rusă l-a excomunicat pe Lev Nicolaevici, ea a vrut să dea o pildă eternă de cum trebuie judecat cel ce voieşte să judece de unul singur în chestiunea credinţei, a Bisericii înseşi, a învăţăturii creştine şi a Adevărului.

Excomunicarea lui Tolstoi înseamnă un singur lucru: este interzis să gîndeşti în afara Bisericii. Să fii altfel, aşadar. A gîndi de unul singur este un semn de trufie, o cutezanţă, un păcat. În mintea cuvioşilor ierarhi, Tolstoi era întruparea păcatului. Ereticul paradigmatic. Rătăcitul... S-au înşelat, probabil.

”Nimic bun nu poate veni din partea unui sinod”, a exclamat cîndva sfîntul Grigore de Nazianz...

Astăzi, din fericire, putem privi fără teamă şi sfîşierea omului Tolstoi (contradicțiile sale, îndoielile), şi paginile romanului său, Învierea, care au constituit pretextul acestei judecăţi strîmbe şi pripite, şi aparenta apostazie a scriitorului.

E foarte posibil ca nici unul din membrii Sinodului să nu fi citit cartea. Mai ales că, în 1899, cenzura n-a acceptat ca romanul Învierea să se publice în întregime. Lipsesc două capitole (cam zece pagini). În aceste capitole (în care narează în cheie sarcastică slujba din biserica unei închisori), Tolstoi comentează ceea ce consideră a fi, în Biserică, o deturnare a învăţăturii lui Hristos şi, mai mult chiar, o contrazicere vădită a ei.

Iisus Hristos a interzis oamenilor să se numească pe sine învăţători. I-a oprit să se roage în văzul celorlalţi, precum fariseii în mijlocul drumului. A condamnat formalismul şi simularea. A prohibit luxul şi vanitatea podobelor. A interzis judecata și condamnarea aproapelui: numai cine crede a fi fără de păcat să ridice piatra... De mult, nici una dintre aceste prescripţii evanghelice nu se mai respectă.

Scandalos i se pare lui Tolstoi însă luarea lor în deşert, batjocorirea lor fără nici o reţinere, fără nici o teamă, dintr-o pseudo-credinţă.

Citez un pasaj din traducerea de la Cartea Rusă, apărută în 1951:

“Nimănui din cei care erau de faţă nu-i trecuse prin minte că tot ce se petrecea aici (în timpul slujbei din biserică, n.m.) era cel mai mare blestem şi cea mai mare batjocorire a lui Hristos însuşi, în numele căruia se făceau toate acestea. Nu-i venea nimănui în minte că crucea aurită cu medalioane smălţuite în colţuri, cu care ieşise preotul şi pe care o dădea credincioşilor s-o sărute, nu era altceva decît imaginea spînzurătorii pe care pătimise Iisus, tocmai pentru că oprise ceea ce se făcea acum aici, în numele Lui.

Nu-i venea nimănui în minte că chiar aceşti preoţi care-şi închipuie că mănîncă trupul şi beau sîngele Domnului, sub forma pîinii şi a vinului, îi mănîncă într-adevăr trupul şi-i beau sîngele, şi aceasta nu în bucăţele de pîine şi în vin, ci prin faptul că nu numai că-i înşeală pe cei umili, de a căror fiinţă s-a pătruns Hristos, dar îi lipsesc chiar de cel mai mare bine şi-i aruncă în suferinţele cele mai crude, ascunzîndu-le oamenilor destăinuirea adevărului pe care l-a adus El.

Preotul săvîrşea slujba cu conştiinţa împăcată, pentru că era crescut încă din copilărie în credinţa aceasta, pe care o socotea adevărată, mărturisită de toţi sfinţii care trăiseră mai înainte şi primită acum şi de şefii clerului, şi de şefii laici. El nu credea realmente că pîinea se preface în trup şi nici că e folositor pentru suflet să rosteşti vorbe multe, sau că mîncase într-adevăr o părticică din Dumnezeu; în lucrurile acestea nu se putea crede – dar credea că trebuie să creadă în credinţa aceasta”.

Să reţinem, prin urmare: preotul din naraţiunea lui Tolstoi crede că trebuie să creadă în credinţa cutare. Da fapt, aceasta dorinţă aprinsă de a crede că trebuie să crezi într-o credinţă anume (sau în alta) este tocmai una din formele necredinţei din vremea lui Tolstoi şi, poate, chiar una din multele forme ale necredinţei actuale. Această multiplicare excesivă a verbului “a crede”, această complicare reflexivă a lui (preotul crede în orice, numai în Iisus Hristos, nu), atestă absenţa adevăratei credinţe, golirea ei de un conţinut real, sufletesc, îndepărtarea de Hristos.

Verbul “a crede” nu mai apropie. Îndepărtează şi desparte. Pentru a fi denunţat această iluzie în care trăieşte orice pretins credincios, Lev Nikolaevici Tolstoi a fost excomunicat din Biserica pravoslavnică.

La moartea lui, petrecută în dimineaţa zilei de 7 noiembrie 1910, Tolstoi nu a fost asistat de nici un preot rus. La mormîntul lui de la Iasnaia Poliana nu s-a ţinut nici o slujbă. A fost îngropat ca un păgîn.

M-am gîndit la toate acestea (dar şi la multe altele), recitind povestea Katiuşei, a seducătorului ei, prinţul Nehliudov şi privind ilustraţia de la pagina 80 a romanului Învierea, care o înfăţişează pe Katiuşa, transfigurată, cu lumînarea în mînă, în penumbra bisericii, în noaptea de Înviere.

P. S. În imagine: Bernard Buffet - Christ en Croix (1946).


Citiţi în continuare!

duminică, 20 aprilie 2014

Pătimirea lui Iisus


Dacă tot am provocat această discuție, aș adăuga la erudiția prietenilor mei de pe Facebook următoarele amănunte nesemnificative:

1. În greaca veche, verbul paschein înseamnă a îndura, a pătimi, a suferi, a fi afectat.

2. Aristotel a pus ”paschein” printre cele 10 categorii; în enumerarea filosofului grec, paschein este ultima categorie (exemplele lui: a fi tăiat, a fi ars).

 3. Scriitorii latini au propus (ca echivalent al cuvîntului paschein) termenul passio, passionis = pătimire, îndurare, suferință.

4. În românește (dar și în franceză, italiană, germană etc.), categoria lui Aristotel a fost tradusă prin pasiune. Constantin Noica a arătat că este o traducere nepotrivită (termenul ”pasiune” sugerează un sentiment, un afect, ceea ce nu este cazul pentru grecul paschein și latinul passio) și a propus, în consecință, înrîurire. Eu cred că traducerea cea mai bună rămîne, totuși, pătimire.

5. Pe Cruce, Iisus Christos a pătimit, a suferit, a murit.

P. S. În imagine: Diego Rodríguez de Silva y Velázquez (1599 - 1660), Cristo crucificado, Christ de San Placido (1632).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 19 aprilie 2014

Et caetera, et caetera, et caetera


M-am așteptat ca, în decursul a două milenii și jumătate de scris neîntrerupt, furibund, psihotic, măcar un creator să-și intituleze volumul rezultat în urma acestui efort cu termenul Etc. ori cu sintagma Et caetera.

De ce? Fiindcă numitul Etc. reprezintă, în opinia mea, cel mai facil și previzibil titlu interesant. Deschizi cartea printr-o expresie, Et caetera, menită, de obicei, s-o încheie, s-o pecetluiască, s-o curme. Ingenios și, totodată, la mintea cocoșului.

În consecința acestui gînd, m-am apucat să caut lucrări, memorii, chrestomații, studii, tratate teologico-politice, poeme elegiace, tragedii, comedii, drame, eseuri, florilegii, rondeluri, poezii vaporoase, romane fluviu, Bildungsromane, romane de amor, narațiuni SF etc., care să poarte acest titlu inteligent. Dezamăgire, fraților! Nu am găsit nimic, nimic, nimic.

Vă fac invitația să căutați și Domniile Voastre. Poate veți avea mai mult noroc decît mine. Poate între timp cineva a fost mai isteț decît ceilalți, decît predecesorii, să zicem. Cine știe...

Dacă nu mă înșel, titlul Etc. nu a trecut prin mintea nici unui scrib (deocamdată!). Nici un scîrța-scîrța pe hîrtie nu s-a gîndit la el. Nici unul nu pare a-i fi ghicit virtuțile (irefutabile!!!) de ordin stilistic, metafizic și etic...

Numai susiscălitul, în Breviarul sceptic, a intitulat un eseu pe drept cuvînt nemuritor într-un mod afin. Și anume printr-un Ș. a. m. d., adică Și așa mai departe. Ceea ce reprezintă negreșit corespondentul autohton al sintagmei latine.

În germană, se zice und so weiter. În engleză: and so on... În daneză: og så videre, aproape ca în germană. În esperanto: kaj tiel plu. În swahili: na kadhalika. În turcă: ve benzerleri. Sînt nevoit, iată, să pun un etc. enumerației mele. Nu are haz să insist. Toată lumea cunoaște sintagma. Toată lumea o folosește...

În treacăt fie zis, cei care doresc să citească eseul în cauză (Ș. a. m. d.) pot cumpăra Breviarul sceptic la un preț modic de aici. Transportul e gratuit. Livrarea produsului se face în maximum două zile.

Specialiștii în stilistică de origine anglo-saxonă spun că ”etc.” ar fi nici mai mult, dar nici mai puțin decît un ”general extender” (sic!), un ”extensor”, un ”prelungitor”. În ceea ce mă privește, nu voi folosi un cuvînt atît de prețios, de academic, de sublim, de vulgar.

Voi aminti în acest loc numai faptul (evident, de altminteri) că ”etc.” încheie, în mod provizoriu, o enumerare desigur incompletă, o înșiruire care ar putea continua, în principiu, la infinit (și în eternitate), cu condiția ca enumeratorul să fie nemuritor și rece. Din păcate, în afara bunului Dumnezeu, nimeni nu este așa. Iată de ce scriitorii de toate soiurile și varietățile pun la sfîrșitul frazelor un ”etc.” izbăvitor (care doar se preface că sfîrșește fraza cu pricina).

Cînd nu marchează un final (care nu este, de fapt, un final veritabil, ci un simulacru), etc. subliniază pur și simplu nesfîrșirea, id est opusul contradictoriu al limitei care limitează. Etc. constituie, desigur, o limită care nu limitează. Cu această finalitate, et caetera apare în titulatura ramificată a principilor, împăraților, regilor, țarilor, prinților, voievozilor, crailor (într-un cuvînt, a monarhilor de tot felul).

Exemplul clasic este prologul proclamațiilor țarului Nicolae al II-lea: ”Noi, Nicolae al II-lea, din mila lui Dumnezeu Împărat și Autocrat al tuturor rușilor, Rege al Poloniei, Mare Duce al Finlandei et caetera, et caetera, et caetera...”. Dincolo de repetiția compulsivă a lui et caetera, ne putem imagina toate posesiunile posibile, totalitatea puterilor ce se pot acorda, prin grația inefabilă a Domnului, unui biet individ cît se poate de mediocru și banal.

Voi cita, în schimb, ca paradigmă de modestie, titulatura precisă (și finită!) a domnitorului Mircea cel Bătrîn: „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpînind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amîndouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dîrstorului”.

Oricum, Etc. se ivește, adesea, și în titulatura mărimilor de tot felul, a notabilităților. Vă amintiți? Nenea Zaharia Trahanache al lui I. L. Caragiale este, simultan, ”prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului școlar, Comițiului agricol și al altor comitete și comiții”. Nespecificate...

Deja am scris prea mult. Mă opresc azi aici. Voi reveni la et caetera.

P. S. Ofer ca imagine silueta unui monarh, Frederick II de Hohenstaufen, supranumit stupor mundi, care a fost în același timp:
împărat al romanilor
împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană,
rege al Burgundiei,
rege al Germaniei,
rege al Ierusalimului,
rege al Italiei,
rege al Siciliei,
et caetera.


Citiţi în continuare!

vineri, 18 aprilie 2014

Sfîrșitul lui Marquez


Am citit Un veac de singurătate, cred, de îndată ce s-a tradus în românește, acum aproape un veac. Oricum, nu mult mai tîrziu. Prietenii mei erau în extazul cel mai mistic cu putință. N-am putut să rezist. Am cumpărat cartea.

Țin minte că odată cu această traducere, în limbajul criticii autohtone a intrat definitiv sintagma ”realism magic”. Din acel moment, a devenit un act de ininteligență să ignori această expresie, cînd scrii despre prozatorii români (vechi și noi). Toți ilustrează de minune ”realismul magic”. Ca să vezi...

Să nu uit: romanul lui Gabriel Garcia Marquez mi-a plăcut și nu mi-a plăcut. Nu am o explicație valabilă pentru indispoziția mea. E vorba pur și simplu de gust(uri). Prea multă poezie, poate. Prea mult vag. Eu crescusem, în sobrietate, cu Borges și Kafka.

Mi-a plăcut, în schimb, Toamna patriarhului, cu frazele lui interminabile, ramificate, inextricabile, acoperind minuțios, necruțător pagini întregi, roman care a generat în anii 80 o modă persistentă: toată lumea scria propoziții fără sfîrșit, chiar cînd trimitea telegrame cu privire la moartea unui apropiat.

Malițioșii pretind că, în 1981, cînd premiul Nobel pentru literatură a fost acordat lui Elias Canetti, Marquez a fost neplăcut impresionat (sînt sigur că toți aspiranții la Nobel procedează la fel): ”Canetti e zero barat, eu sînt Marele Prozator al veacului 20. Eu și nimeni altul. O să refuz premiul!”. Se mai spune că academicienii suedezi au căzut pe gînduri.

L-au premiat un an mai tîrziu. Gabriel Garcia Marquez a uitat de amenințare și a acceptat bucuros distincția.

Și mai știu că la ceremonia de acordare a premiului, în pofida uzanțelor care impun o ținută cernită, cu frac și papion vopsite în negrul cel mai grav, Marquez a purtat un costum galben cu un trandafir roșu la butonieră. Într-o adunare de indivizi foarte serioși (și, desigur, foarte crispați), a reprezentat, negreșit, o pată de culoare.

Într-o însemnare de soiul acesta, este absolut necesar să închei cu un citat semnificativ. Am ales, desigur, sfîrșitul romanului Un veac de singurătate (fiind și singurul pe care-l am la îndemînă):

”Atunci mai sări cîteva rînduri pentru a depăși profețiile și pentru a căuta să cunoască data și împrejurările morții sale. Dar, înainte de a ajunge la versul final, înțelesese că nu va mai ieși niciodată din odaia aceea, căci stătea scris că acea cetate a oglinzilor (sau a mirajelor) va fi ștearsă de vînt și alungată din memoria oamenilor în clipa în care Aureliano Buendia va fi terminat descifrarea pergamentelor, și că tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna și avea să rămînă pe vecie de nerepetat, căci semințiilor osîndite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua șansă pe pămînt”.

M-am jurat că nu voi mai reproduce aici nici un sfîrșit de roman, oricare ar fi. Mi-am călcat cuvîntul și am notat, iată, sfîrșitul lui Gabriel Garcia Marquez (6 martie 1927 - 17 aprilie 2014).

P. S. Am cautat poze pentru această însemnare și am dat peste niște fotografii în care Marquez stă alături de Fidel Castro, El Lider Maximo. Trec peste opțiunile lui politice. După cum se poate vedea imediat, am ales, totuși, altceva. Un Odilon Redon: Ochiul (1880 - 1885).


Citiţi în continuare!

miercuri, 16 aprilie 2014

A scrie pe apă, pe aer...


Expresia ”a scrie pe apă” este foarte veche. Au folosit-o, bunăoară, scriitorii latini pentru a desemna efemeritatea a tot ceea ce este omenesc, nestatornicia: ”in aqua scribere”.

Din cartea lui Ernst Robert Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, înțeleg că sintagma se găsește și la Sofocle. O întîlnim, de asemenea, la sfîntul Augustin și, mult mai tîrziu, la Shakespeare: ”Men's evil manners live in brass; their virtues / We write in water".

Keats a dorit ca epitaful de pe mormîntul lui să sune în chipul următor: ”Here lies one whose name was writ in water”.

O scurtă căutare pe Google îmi semnalează romanul lui Francis de Miomandre (1880 - 1959), Écrit sur de l'eau - Scris pe apă, așadar -, publicat în 1908 și recompensat cu Goncourt pentru virtuți pe care le ignorăm astăzi cu desăvîrșire. Nu cred că-l mai citește cineva...

Nu mă îndoiesc că se poate scrie și pe aer în același nobil scop, id est pentru a înțelege că nimic nu durează mai mult de o clipită. Iată, de exemplu, expresia într-o carte de Kurt Vonnegut:

”Am scris cuvintele... în aer - cu vîrful degetului de la mîna stîngă, care e și el tot aer...

Mă deranjează oare să scriu în mod atît de imaterial, cu aer pe aer? Ei bine, cuvintele mele vor fi tot atît de trainice ca tot ce a scris tatăl meu, sau Shakespeare, sau Beethoven, sau Darwin. Se constată acum că toți au scris cu aer pe aer...” (Kurt Vonnegut, Galápagos, traducere de Virgiliu Ștefănescu Drăgănești, București: Editura Univers, 1988, pp.350-351).

În încheiere, nu pot spune decît că sînt foarte conștient că am scris eu însumi această notă cu apă pe apă sau cu aer pe aer, ca Sofocle, Keats și Vonnegut...

P. S. La mitropolitul Moldovei, Dosoftei (sfîrșitul secolului al XVII-lea), găsim expresia ”scrisoare pe nisip” cu un înțeles similar: nimic nu rămîne, totul trece (mai ales și din păcate frumusețea).

P. S. 1. În imagine: La baigneuse assise de Bouguereau (1884).


Citiţi în continuare!

marți, 15 aprilie 2014

Buna dispoziție


Un îndemn stoic în scrisorile lui Flaubert: ”Mai înainte chiar de a-ți dori sănătatea, dorește-ți buna dispoziție”.

P. S. Antonello da Messina (1429 / 1430 - 1479): Portretul unui tînăr (1470).


Citiţi în continuare!

duminică, 13 aprilie 2014

Sfîrșit


Cînd am scris despre frazele terminale dintr-un roman, nu mi-am amintit de pagina lui Kurt Vonnegut. Fac, așadar, mea culpa. Și promit că nu voi mai cita în acest spațiu generos nici un alt sfîrșit decît acesta (minunat!) din Leagănul pisicii (traducere de Raluca Popescu, Iași: Polirom,2004, p.337):

”- Tinere, mă gîndesc la încheierea Cărţilor lui Bokonon. A sosit vremea să închei.
-  Şi ai găsit ceva ?
Ridică din umeri şi-mi întinse un petic de hîrtie. Iată ce am citit:

Dacă aş fi mai tînăr, aş scrie o istorie a prostiei omeneşti. Aş urca pe muntele McCabe şi m-aş culca cu faţa în sus, cu scrierea mea sub căpătîi. Şi aş lua de pe jos o farîmă din otrava alb-albăstruie care îi transformă pe oameni în statui de piatră, şi m-aş preface şi eu într-o statuie, întins pe spate, rînjind oribil şi scobindu-mă în nas, întors cu faţa spre Ştiţi Voi Cine”.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 12 aprilie 2014

I love me


Dacă ai simțul ridicolului, nu mai poți spune nimănui astăzi străvechiul ”Te iubesc” decît cu o mare fereală (și cu un surîs sardonic). Trecute-s, vai, bunele obiceiuri de altădată. Sărutările de mîini, aplecările de mijloc, ridicarea din sprînceană, clipitul complice etc.

Nici măcar poeții nu mai sînt ce-au fost. Se feresc de afirmațiile directe ca dracul de tămîie. Totul a devenit subînțeles: o chestiune de mimică și gesticulație.

Am ajuns, așadar, să trăim într-o perfectă disimulare. Am devenit sobri, reținuți, taciturni, glaciali, frigizi. Privim cu maxim dispreț efuziunile. Urîm sentimentele. Detestăm ”retorica”. Nimeni nu mai are curajul propriilor trăiri. Cînd cineva ne privește mai insistent, nu avem răspuns. Îl tratăm cu suspiciune. Oare de ce ne consideră cu atîta impertinență? Ce vrea să zică privirea asta insolentă? Iubire? Ură? Iubi-ură? Sau pur și simplu indiferență? Nu știm. Nu avem cum.

În lipsa cuvintelor potrivite, ne mulțumim cu ipoteze și presupuneri. În fond și la urma urmelor, ce a vrut să spună autorul? Nici el nu a știut precis. S-a simțit brusc ridicol și a omis esențialul. Poate chiar acesta este și cazul meu...

Pe vremuri, Bernard Shaw a putut scrie următoarea piesă de teatru. Titlul ei: ”The Eternal Love”:

Actul I
El: Te iubesc.
Ea: Tu ești totul pentru mine.

Actul II
El: Te iubesc.
Ea: Tu ești totul pentru mine.

Actul III
El. Te iubesc.
Ea: Tu ești totul pentru mine.

Mă veți întreba poate în ce constă frumusețea piesei lui Shaw. Simplu. În timp ce în toate actele femeia e una singură, bărbații sînt mereu alții...


Citiţi în continuare!

vineri, 11 aprilie 2014

Vonnegut, Vonnegut


Acum un sfert de secol (sau poate mai puțin, sau poate mai mult, nu-mi aduc aminte precis și nici nu e nevoie), s-a întîmplat că am citit, un an de zile, numai și numai Kurt Vonnegut jr. Nici un alt prozator nu mă interesa.

Nu am fost singur în nevroza mea bibliofilă. Mă însoțeau niște prieteni. Unii nu mai trăiesc, alții au plecat foarte departe, la marginea lumii. În fine, unii continuă să trăiască în Iași, dar nu obișnuim să ne vizităm. Unele momente nu sînt repetabile.

Citeam cărțile lui Vonnegut cu creionul în mînă, subliniam pasajele semnificative, uneori le învățam pe de rost, și făceam apoi discuții interminabile, minuțioase, sîmbătă noaptea, cred. Ne opream din analiză abia duminică dimineața, frînți și euforici.

Comunismul era pe sfîrșite, dar noi nu știam asta. Nimeni nu poate ghici viitorul. Și nici trecutul. Singura noastră ocupație notabilă era, așadar, lectura romanelor lui Kurt Vonnegut jr.

Dacă nu mă înșel, am început cu Fii binecuvîntat, domnule Rosewater, sau nu strica orzul pe gîște. În engleză, expresia din titlu este mult mai tare: ”pearls before swine”. Am și acum volumul, este subliniat cu maximă cruzime și adnotat pe manșeta paginilor. Observațiile mi se par naive (cînd nu de-a dreptul aiurea). Nu era nimic de capul meu.

Am continuat cu Abatorul cinci. Nu pot uita nici acum următorul pasaj: „Să-mi dea Domnul puterea de-a accepta ce nu pot schimba, curajul de-a schimba ce pot şi înţelepciunea de-a pricepe ce pot şi ce nu pot”. Prea puțini ajung la înțelepciunea asta, în care întrezăresc un îndemn stoic. Eu încă nu am ajuns.

Am mai citit atunci (nu mai știu ordinea exactă) Galapagos (cu accent ascuțit pe al doilea a), Leagănul pisicii (din care rețin propoziția: ”Numiți-mă Iona. Cam așa au făcut și părinții mei. Mi-au spus John”), Mama noapte. Și celelalte. Despre fiecare ne-am dat cu părerea.

Ne fascina umorul lui Vonnegut, ironia, privirea lui atentă la detaliile cele mai stranii (sau doar amuzante), inventivitatea verbală, simțul ludic, luarea în deșert a tuturor obiceiurilor narative, satira.

Ofer un singur amănunt mai picant: în Galapagos, povestitorul este, în principiu, defunct. Asta îi oferă posibilitatea de a fi omniscient și ubicuu. Ca spirit, poate intra în mintea tuturor personajelor, poate trece prin ziduri, vede tot, înregistrează orice, călătorește cu maximă ușurință de la o lume la alta etc.

A trecut atîta amar de vreme de la acele discuții febrile încît mi se face pur și simplu rușine de vîrsta mea. Sînt nespus de bătrîn. Intolerabil de vechi. Multă vreme nu am mai citit Vonnegut. I-am cumpărat cărțile, dar le-am depus în bibliotecă fără să le răsfoiesc. Credeam că este un capitol încheiat.

Omul reprezintă, totuși, o făptură imprevizibilă. În primul rînd, pentru el însuși. Și abia în al doilea rînd pentru ceilalți. De o lună și mai bine, m-am întors la Kurt Vonnegut jr. Mărturisesc franc: îmi place. Va să zică nu m-am uscat detot. Nu mă așteptam cîtuși de puțin la surpriza asta.

Acum am început Barbă Albastră. Nu-mi pasă că sînt la a treia lectură. Aș vrea să fiu însoțit în lectura mea. Din păcate, timpul nu poate fi dat înapoi...

P. S. Precizez din motive cuvioase (întîi pentru că toată lumea promovează cîte ceva și, al doilea, fiindcă sînt eu însumi un ”autor Polirom”) că volumul Barbă Albastră a apărut exact la Editura Polirom, în 2006, în traducerea lui Virgiliu Ștefănescu - Dragănești. Detalii despre carte aici.

P. P. S. În imagine: Odilon Redon: Le Silence.


Citiţi în continuare!

joi, 10 aprilie 2014

Mă numesc Arthur Gordon Pym


Vom reciti, dar, cîteva propoziții introductive. De obicei, ”deschid” o povestire. Mai rar, un roman. Moda acestor propoziții a dat-o, în 1838, Edgar Allan Poe (1809 - 1849). Într-o privință, tot secolul al XIX-lea (și toată proza de aventuri ori polițistă) se află sub semnul scriitorului american.

Acest incipit a fascinat generații întregi de autori (și de cititori), a fost imitat cu voluptate, cu frenezie, cu ură. Face parte din subconștientul oricărui prozator incipient. A fost, în fine, parodiat de zeci și zeci de ori de atunci încoace. Va bîntui în continuare imaginația oricărui creator ingenuu, confruntat cu începutul, cu spaima lui.

El pare a fi modul cel mai direct (și mai euforic) de a intra într-o acțiune sau, mai blînd, într-o autoficțiune. A fost preluat și de unele personaje de film. Toată lumea se amuză cînd aude trufașa declarație a, totuși, incomparabilului detectiv: ”Mă numesc Bond. James Bond”. Estimp, voga acestui debut narativ a diminuat și puțini prozatori contemporani îl mai folosesc. Nici nu e cu putință.

Umberto Eco notează în comentariul la Numele trandafirului că astăzi nu mai este posibil să faci declarații de dragoste la modul serios, fiindcă devii ridicul și stupid: prin urmare, ești obligat să clipești (complice) unei iubite ruinate de scepticism și plictiseală. Recurgi la virtuțile ironiei parodice. Declari, de exemplu, ”Te iubesc” și adaugi imediat precizări de ordin mai mult sau mai puțin livresc: ”Te iubesc de numa-numa, precum soarele și bruma :)))”, ”Așa cum a spus cîndva un personaj celebru, într-un moment de inconștiență, te iubesc de numa-numa” ori ”Te iubesc, ce mai, așa cum numai un poet de altădată a mai iubit o femeie îndărătnică”. Aluzia e la Shakespeare, desigur...

Să ne întoarcem însă la propoziția lui Poe și să-i examinăm versiunile, clonele. Am așezat variantele în ordine cronologică. Lectură plăcută...

Așadar:

1838. ”Mă numesc Arthur Gordon Pym” (Edgar Allan Poe, Povestea lui Arthur Gordon Pym, traducere de Liviu Cotrău).

Unii istorici literari pretind că incipitul lui Poe parodiază, de fapt propoziția unui anume Morris Mattson, care și-a început un roman astfel: ”Mă numesc Paul Ulric” (cf. Umberto Eco, Șase plimbări prin pădurea narativă, traducere de Ștefania Mincu, Constanța: Editura Pontica, 1997, p.32).

1839. ”Fie-mi îngăduit să mă numesc deocamdată William Wilson: Let me call myself, for the present, William Wilson” (Edgar Allan Poe, William Wilson, traducere de Ion Vinea).

1851.”Ziceți-mi Ishmael” (Herman Melville, Moby Dick, traducere de Petre Solomon); „Spuneţi-mi Ishmael” (traducere de Mircea Mihăieș).

1859. ”Mă numesc Sampson și lucrez ca agent de asigurări pe viață” (Charles Dickens, Hunted Down: Vînătoarea s-a terminat, traducere de Cătălin Platon).

1860 – 1861: ”Din numele de familie al tatălui meu, Pirrip, şi din numele meu de botez, Philip, limba mea de copil n-a izbutit să scoată alt cuvînt mai lung şi mai lămurit decît Pip: My father's family name being Pirrip, and my Christian name Philip, my infant tongue could make of both names nothing longer or more explicit than Pip” (Charles Dickens, Marile speranțe, traducere de Vera Călin).

1946. ”Mă numesc Gillian Brayton” (Margery Allingham, Inocenta, traducere de Cătălin Platon).

1958. ”Dacă stau bine și mă gîndesc, eu sînt Jacob Horner” (John Barth, Capătul drumului).

1992. ”Toată viața mi-au spus Bone, dar adevăratul meu nume este Ruth Anne: I've been called Bone all my life, but my name's Ruth Anne” (Dorothy Allison, Bastard Out of Carolina, nu îndrăznesc să traduc titlul, fiindcă nu am citit cartea, e vorba despre relația încordată dintre o mamă și fiica ei).

1997. ”Mie îmi zice Kenji. Numele meu este Kenji. Eu sînt Kenji. Mă cheamă Kenji. Întrebîndu-mă de ce oare în japoneză există atîtea feluri de a te prezenta, i-am spus americanului:
- My name is Kenji” (Ryū Murakami, În supa miso, traducere de Florin Oprina).

1998. ”Mă numesc Roșu” (Orhan Pamuk).

Nu am reușit să identific anul publicării unei scurte povestiri polițiste de Nicolas Bentley, povestire intitulată O deducție logică. Începe așa: ”Mă numesc William Morris și am un mare defect: am un spirit de observație foarte dezvoltat” (traducere de Cătălin Platon). Bănuiesc că numitul text este din perioada interbelică.

Și cam atît.


Citiţi în continuare!

marți, 8 aprilie 2014

Un albastru ca de păun: peacock blue


Spre veșnica mea pagubă, am trimis zilele trecute prozatoarei Corina Sabău un citat din cartea lui Vladimir Nabokov, Camera obscură (Камера обскура, Laughter in the Dark).

Corina Sabau nu a părut deloc impresionată de frumusețea frazei. Mi-a ripostat că e vorba, în realitate, de un simplu exercițiu retoric, de licean. Orice școlar poate redacta un pasaj la fel de artificios (adică atins de prețiozitate)...

Ce-i drept, Nabokov a scris Camera obscură în 1932, pe cînd era foarte tînăr, în rusește. Romanul a fost tradus cu modificări însemnate (numele personajelor diferă) în engleză, dar Nabokov nu a fost mulțumit de versiune și a propus el însuși alta, în 1938. Tema romanului este aceea din Lolita: afecțiunea unui bărbat trecut de vîrsta mijlocie pentru o femeie foarte tînără, Margot Peters, grațioasă și de o inocentă viclenie.

Citatul care a produs diferendul dintre mine și domnișoara prozatoare este următorul - îl pun mai întîi în engleză și apoi în română:

"'Heavens", said Margot, "how blue the sea is today' It really was blue: purple-blue in the distance, peacock-blue coming nearer, diamond-blue where the wave caught the light"- "'Dumnezeule, a spus Margot, ce albastră e marea azi'. Era într-adevăr albastră: albastră-purpurie în depărtare, albastră ca de păun în apropiere, albastră-diamant în locurile unde valul prindea lumina".

Eu unul nu găsesc acest pasaj nici facil, nici artificios. Și oricum nu mai prețios decît multe fraze din prozele sau eseurile lui Jorge Luis Borges. Trebuie să ai o privire exersată pentru a sesiza și descrie toate nuanțele mării, cu acuratețe. Și, de asemenea, trebuie să identifici și să propui sugestiile cele mai potrivite. În opinia mea, Vladimir Nabokov le-a găsit.

În fond, nu există nicăieri un ”albastru ca de păun”. Penajul păunului, toată lumea știe, este multicolor. Ca atare, sensul metaforei este acela de a trezi în noi uimirea și visarea. Oare ce nuanță de albastru avea cu adevărat, în ochii naratorului, apa mării în apropiere? Cu excepția celui care a privit-o în acea clipă, nimeni nu va fi în stare să spună... Nici nu este foarte necesar. Metafora se adresează, în definitiv, unui cititor atins de o ideală insomnie, ca că-l citez încă o dată pe Joyce.

Și, la urma urmei, ce culoare a desemnat Homer în vestita lui sintagmă: ”marea de culoarea vinului întunecat” (oinops pontos)? Specialiștii încă mai caută o explicație convenabilă.

În pofida acestei note, nu cred că prietena Corina Sabau se va lăsa convinsă de faptul că Nabokov a construit o metaforă fericită (și memorabilă). Nici nu-mi doresc acest lucru.

P. S. Dacă stau bine și mă gîndesc, în fragmentul din Nabokov nu există nici o metaforă :))

P. S. 1. În imagine: Joseph Mallord William Turner, Peace - Burial at Sea (1842).


Citiţi în continuare!

luni, 7 aprilie 2014

Benediction



Thomas Stearns Eliot (1888 - 1965): The Dry Salvages, 2

”We had the experience but missed the meaning,
And approach to the meaning restores the experience
In a different form, beyond any meaning
We can assign to happiness...”

P. S. În imagine: James C. Christensen: Benediction. Beatus est pisciculus (1998).


Citiţi în continuare!

vineri, 4 aprilie 2014

Plăceri


”Frumusețea în exces face ca spiritul să-și piardă vlaga” (Seneca, Scrisori către Lucilius, 51).

Dacă pînă și frumusețea unui peisaj de munte, a unui defileu, frumusețea mării învolburate constituie, pentru Lucius Annaeus Seneca, o cheltuială zadarnică de energie, ceva nu-i în ordine cu filosofia stoicilor. Din capul locului, Seneca respinge frumosul și tulburarea trezită de frumos. Și de multe ori frumosul nu este frumos (și demn de notat) decît în exces. Frumosul ”moderat” devine imperceptibil...

Încerc să pricep acest staniu refuz, străin omului modern și hedonistului contemporan, care caută plăcerea oriunde, chiar și în suferință.

În opinia filosofului, orice plăcere amenință echilibrul emoțiilor, armonia umorilor, impasibilitatea, apatia. Pînă și obiceiul cititului - menționează într-un loc filosoful - reprezintă o agitație blamabilă.

Seneca este, așadar, un anti-patic, în toate sensurile cuvîntului.

El acceptă cel mult o plăcere modică, umilă (nu mai mult), insignifiantă, o plăcere la limita indiferenței binevoitoare: plăcerea lecturii unei scrisori primite de la prietenul Lucilius, de pildă. Chiar dacă o astfel de plăcere îl pune imediat pe gînduri. Seneca se întreabă la modul foarte serios dacă nu cumva ar trebui s-o respingă, s-o nege. Nu-i o eroare? O fantasmă nocivă? O înjosire?

În fond, el nu refuză numai o specie anume de plăceri (plăcerile erotice, să zicem), el refuză deopotrivă, printr-un refuz hiperbolic, ca îndoiala lui Descartes, toate plăcerile, inclusiv plăcerile întemeiate pe frumos (și acceptate mai tîrziu de un Epictet).

Verdictul stoicilor este necruțător: orice plăcere este un viciu.

O plăcere (orice plăcere!) reprezintă nu numai o cheltuială inutilă de timp și de energie (de vlagă!), dar și o știrbire a demnității sociale. Hedonistul, pare a gîndi Seneca, nu este un om întreg. Și nici un bărbat veritabil.

Pentru acest cuvios motiv, resping stoicii (și romanii, în general) iubirea: produce emoții prea mari, trăiri costisitoare, jigniri; amenință împăcarea cu sine, seninătatea, indiferența (care la stoici este o virtute).

Puterile se cuvin păstrate pentru un alt tip de încercări. Mai precis, pentru ce? Seneca nu spune. Ori nu e foarte limpede în această privință. El se gîndește mereu și mereu numai la puterea de a refuza. Refuzul cată a fi un exercițiu permanent.

Stoicul este obsedat de moarte. Puterea spiritului se cuvine a fi economisită pentru confruntarea finală. În urmbra frumuseții excesive stă moartea...

P. S. În imagine: zeița Flora cu cornul abudenței. Pompei: frescă.


Citiţi în continuare!

miercuri, 2 aprilie 2014

Sfîrșituri romanești



Cînd nu le lasă neterminate, prozatorii români obișnuiesc și ei să-și încheie romanele, chiar dacă nu o fac în chip strălucit. În schimb, numiții prozatori nu-și isprăvesc niciodată tetralogiile romanești (nu este doar cazul lui Ștefan Bănulescu), deși anunță extrem de optimist urbi et orbi una sau mai multe. Cu o excepție ilustră, pe care nu are rostul s-o menționez în această notă.

Iată ce am cules în dimineața asta:

1. ”Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit și roțile trăsurii uruie mereu, monoton-monoton ca însuși mersul vremii. Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde pe șoseaua cea mare și fără început” (Liviu Rebreanu, Ion, 1920).

2.  ”A doua zi, recules în noua armonie a vieții ce i se pregătea, avea să dirijeze ca un stăpînitor concertul din muzică de Bach” (Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach, 1927).

3.  ”Felix își aduse aminte de seara cînd venise cu valiza în mînă și trăsese de schelălăitorul clopoțel. I se păru că țeasta lucioasă a lui moș Costache apare la ușă și vechile vorbe îi răsunară limpede la ureche.

 ‘Aici nu stă nimeni’!” (G. Călinescu, Enigma Otiliei, 1938).

4.  ”Lipsite însă de omul lor aceste adunări aveau să-și piardă și ele curînd orice interes. Iar trei ani mai tîrziu, cînd izbucnea cel de-al doilea război mondial, să se vadă că nu era numai atît. Timpul nu mai avea răbdare” (Marin Preda, Moromeții, 1955).

5.  ”…putea fi el însuși, o dată, în sfîrșit, un stăpîn, un rege sau un stăpîn atotputernic, lipsit de milă și fără inimă, sau cu o inimă de piatră, înconjurat din toate părțile de supunere și lingușire, de acea supunere a pămîntului, de acea lingușire curată și ațîțătoare a aerului, aerul acela atît de dens în care curgea acum, ca într-o apă, mișcîndu-și mîinile și picioarele din simplă obișnuință doar, în joacă doar, rîzînd de plăcere, rîzînd mereu, icnit, ascuns, de parcă ar fi făcut ceva nepermis, ceva nemaipomenit, ceva albastru sau adînc, sau piatră, sau frunză înaltă și umedă, sau vis curat ocrotit de îngeri răbdători, veșnic copilăroși, veșnic copilăroși, veșnic copilăroși!...” (Nicolae Breban, Animale bolnave, 1967).


Citiţi în continuare!