duminică, 30 noiembrie 2014

Fără titlu. Continuare de toamnă la o postare de primăvară


După ce am scris aici despre titlurile interminabile, am scris aici și aici despre cele foarte scurte. Obsesia m-a ținut toată luna februarie (și o parte din martie). Nu mai puteam să dorm din pricina ei. Mi-a trecut o vreme. Apoi iar m-a luat cu fierbințeală... În seara asta, aș dori să completez lista titlurilor ciudate cu încă trei exemple.

Am descoperit, așadar, o carte care pretinde că nu este intitulată, deși poartă un titlu destul de amplu. Se numește Not Entitled: A Memoir și a apărut cam de multișor (în 1996). Aparține criticului Frank Kermode. David Lodge s-a grăbit să recenzeze volumul în articolul ”Confessions of a Literary Man”, publicat în The New York Review of Books (în 6 mai 1996). Cu David Lodge am schimbat cîteva cuvinte binevoitoare pe Lăpușneanu, în Iași, la începutul lui octombrie. Dorea de mult să mă cunoscă. Acum a avut ocazia. Din cîte știu, întîlnirea și spirituala conversație cu autorul acestui blog l-au marcat. Nu spun mai mult. Restul e ficțiune. Titlul folosit de Kermode pentru confesiunea lui, Not Entitled, este propriu, toată lumea știe, picturilor lipsite de un subiect definit, dar și bolovanilor prezentați de unii artiști celebri pe post de sculpturi. În cazul lui Kermode, titlul este neîndoielnic un indicator al modestiei, al supremei umilințe. Adică el, autorul, nu este un subiect precis, un individ ieșit din comun, o personalitate accentuată, un Om, și nu merită un titlu foarte sonor. Nu se poate compara cu sfîntul Augustin, care l-a întrecut în smerenie. Nu insist. Dacă vă interesează cartea lui Kermode, citiți recenzia prietenului meu, aici.

N-am spus nimic în februarie despre romanul lui Roberto Bolaño, 2666, deși discutasem despre semnificația cifrei din titlu cu poetul Radu Vancu, pe blogul lui, încă din 2011, pe vremea cînd Radu posta aproape zilnic în Bibliographia litteraria. Amîndoi ajunseserăm la concluzia că 2666 (care nu apare în 2666) nu poate fi o aluzie la o cifră anume din Apocalipsa lui Ioan (adică la 666) pentru un motiv simplu: nici în Apocalipsa lui Ioan Teologul, numărul 2666 nu apare. Ar fi fost oricum prea simplu. În schimb, 2666 apare într-un roman concis al lui Bolaño, Amuleto, publicat în 1999, în enunțul următor: ”drumul semăna cu un cimitir din anul 2666”. Cifra e menționată și în Detectivii sălbatici de către poeta Cesárea Tinajero, muma poeziei visceraliste: ”a vorbit despre timpurile ce urmau să vină și învățătoarea, ca să schimbe subiectul, a întrebat-o despre ce timpuri vorbea și cînd vor veni. Și Cesárea i-a spus odată: prin anul 2600. Două mii șase sute și ceva. Și apoi, auzind rîsul pe care i l-a provocat învățătoarei data aceea așa de ciudată, un rîs stăpînit ce de-abia se auzea, Cesárea a rîs din nou...” (p.744). Mulți cred că 2666 este o aluzie la timpul scurs de la Creație și pînă la exodul evreilor din Egipt. Nimic nu este sigur și nu există nici o șansă de soluție, oricît de tare s-ar chinui exegeții să decripteze ”intenția” autorului, înțelesul ultim și final.

În fine, scriitoarea poloneză Olga Tokarczuk (despre care se spune că a fost nominalizată la Nobel în 2012, deși ne-am cam dumirit cum e cu nominalizările la Nobel) a publicat în 1995 romanul intitulat E. E.. Literele E. E. trimit, desigur, la inițialele numelui eroinei: Erna Eltzner, o doamnă pasionată de jocuri esoterice (ca și autoarea).

Cam atît pentru azi. S. D. M. P. V., mai vorbim și mîine...


Citiţi în continuare!

miercuri, 26 noiembrie 2014

Boabele de năut



Albert Camus, Ciuma, traducere de Eta şi Marin Preda, Bucureşti: Editura pentru Literatură Universală, 1965.


Să vedeți ce mai citesc după iureșul de cărți noi și valoroase de la Gaudeamus! Omul este, totuși, o ființă curioasă, imprevizibilă. Fix la mine mă refer. Iată: recitesc după douăzeci și cinci de ani Ciuma lui Albert Camus (din care nu mai țineam minte mare lucru) și mă amuză încă o dată personajul pe care doctorul Bernard Rieux îl vizitează neabătut în fiecare seară, chiar pe timpul epidemiei, într-una din mahalalele Oranului. Este un bătrîn care ține două oale în fața lui, una plină cu boabe de năut, alta goală. Personajul nu face nimic altceva decît să mute boabele de năut dintr-o oală într-alta. Cînd una din oale s-a umplut, începe să pună boabele în cea dintîi. Și nu se plictisește. Nici nu are nevoie de orologiu. Mai mult: bătrînul consideră pesemne că viața lui are un sens aparte, un rost. Și are un rost sublim, întrucît mănîncă la intervale precise, atent măsurate. Doar n-o să-mi spuneți că viața reală înseamnă mai mult decît o masă îmbelșugată, cu vin roșu parfumat, cu friptură de clapon, cu papanași de Agapia. Vai de mine, e Post, și eu vorbesc de cele sfinte. Mai bine luați și ajunați...

Repet: bătrînul nu face nimic altceva. Stă în pat și mută boabele de năut dintr-un vas în altul. Iar cînd se împlinește vremea mănîncă. Iar după ce mănîncă, se întoarce la boabe...

Pe vremuri, călugării care trebuiau să vegheze măsurau noaptea după numărul de rugăciuni recitate. De aici vine și expresia ”cît ai zice Tatăl nostru” pentru a desemna o perioadă scurtă de timp. Pentru o perioadă și mai scurtă, avem expresia sapiențială ”cît ai zice pește”. A, da, monahii mai foloseau șiragul de mărgele pe care bunica mea îl numea ”rozariu”. Numărau mărgelele. Cînd recitau pentru a patra mie oară Ave Maria, îl trezeau pe călugărul următor (care îl înlocuia la veghe) și mergeau la culcare. La propriu, Rozariul este o culegere de rugăciuni compusă de sfîntul Dominic de Guzman.

Să mă întorc la romanul lui Camus. Reproduc pasajul cu privire la bolnavul vizitat de Rieux: ”Nu putea suferi să vadă un ceas şi într-adevăr nu era nici unul în casa lui. 'Un ceas, spunea el, e scump şi e ceva prostesc'. Evalua timpul, şi mai ales ora meselor, singura care îl interesa, prin cele două oale dintre care una, cînd se trezea, era plină cu năut. O umplea pe cealaltă bob cu bob, cu aceeaşi mişcare sîrguincioasă şi regulată, îşi găsea astfel reperele într-o zi măsurată cu oala. 'La fiecare cincisprezece oale, spunea el, trebuie să mănînc. E foarte simplu'."

Ca impresie generală, cartea lui Camus nu mi-a plăcut prea mult. Este plină de propoziții cu privire la măreția omului, la noblețea lui. În timpul epidemiei, personajele sînt cuprinse de o exaltare nefirească, discută doar metafizică și alte chestii abisale (niciodată nu discută despre noroi, despre moarte, despre minciună) și se miră cît de săritor și de grozav este omul în toate împrejurările și îndeosebi cînd e încercat de o soartă haină. Cu siguranță, numai ciuma este de vină...

Mai bine mă apucam de citit Lydia Davis, Sfîrşitul poveştii, în traducerea Veronicăi D. Niculescu. Terorista spune aici că Lydia Davis ”e mama și tata prozei scurte americane”. Mie nu mi-ar fi trecut prin cap că femeia asta-i androgin...

Prin urmare, de la ciumă,
Am de gînd să trec la mumă...


P. S. În imagine, Paul Cézanne (1839 - 1906): Vieille femme avec un rosaire (un chapelet). Femeia strînge în mîini un rozariu din cele pe care le mînuia bunica din partea tatălui. La ortodocși, șiragul de mărgele se numește ”metanier”.


Citiţi în continuare!

luni, 24 noiembrie 2014

Portret al cititorului la bătrînețe


Cunosc tineri care nu citesc decît cărți noi. Nu-i un obicei înțelept. Ca să poți așeza o carte recentă într-o ierarhie, trebuie să fi citit măcar cîteva sute de cărți vechi. Dacă nu le parcurgi acum, cînd le razi cu entuziasm pe cele noi, este greu de crezut că vei ajunge să citești vreodată cărțile fundamentale. Fără Iliada lui Homer, fără Eneida, fără Satyricon, fără Măgarul de aur, fără Shakespeare, fără Tristram Shandy, mori incult. Mori degeaba.

Cunosc bătrîni care nu citesc decît cărți vechi. E mai comod. Ei spun că citesc numai de plăcere și că plăcerea vine doar de la capodopere. Se înșală. Dacă nu ai curajul să te confrunți cu o carte nouă, vei citi de plăcere, dar nu vei mai trăi niciodată bucuria de a descoperi de unul singur o carte bună. După o anumită vîrstă, teama de nou, avariția, evitarea oricărui risc vestesc, în opinia mea, o moarte imatură.

Recitind cele Șapte convorbiri cu Jorge Luis Borges pe care le-a consemnat Fernando Sorrentino, am găsit în prefața celui din urmă ceea ce aș numi fiziologia cititorului bătrîn. Citatul este cam lung, dar îl reproduc în întregime, fiindcă găsesc în el, ca într-o oglindă, o imagine pe care nu mi-aș dori s-o întruchipez cîndva.

Așadar: ”De cînd am învăţat să citesc, sunt un soi de credincios al literaturii şi, mai cu seamă, al prozei narative. Sînt încîntat să mi se povestească istorii, iar acestea să fie - în adevăratul înţeles al cuvîntului - interesante. Tocmai de aceea, nu mi s-a părut niciodată meritoriu să citesc cărţi dezagreabile, proaste sau plictisitoare, nici s-o fac împins de cine ştie ce chemare categoric imperioasă. Am încercat, fără succes, să-i admir atît pe altruiştii care scriu best sellers, cît şi pe egoiştii care se pierd în hăţişul textelor ilizibile. Aşadar, căutînd plăcerea, mă ocupam pur şi simplu cu cititul. Citeam ce-mi plăcea şi lăsam deoparte ce mă plictisea. Iar, cu trecerea anilor, am început să desluşesc un proces de decantare. De pildă, mi s-a confirmat că unele cărţi nu reclamă o a doua lectură; că altele mă obosesc şi mă enervează pe loc; că pe unele le uit pe măsură ce le citesc; că, întîrziind asupra sintaxei şi vocabularului altora, văd figura autorului lor, de o seriozitate care stârneşte rîsul; că alte cărţi există doar în presă şi în cercurile unde se vehiculează idei similare. Etcetera, etcetera, etcetera”.

Sînt perfect de acord cu multe din ideile lui Sorrentino. Una singură nu-mi place. Refuzul cărților noi. Și mi-am amintit chiar acum, cînd redactez această notă, un articol al lui Tim Parks, din The New York Review of Books, intitulat ”Why Read New Books?”. Îl puteți consulta aici. Iată o întrebare importantă (măcar pentru mine): de ce să citim cărți noi cînd avem (deja) la dispoziție atîtea cărți formidabile, întreaga istorie a literaturii universale? Nu am un răspuns foarte isteț. Răspund deci așa: ca să nu ajungem prea devreme bătrîni. Bătrînul este insul care trăiește din rutină și repetiție. Nimic nu-l obosește mai mult decît întîlnirea cu o situație care iese din tipar, cu o situație inedită.

În ceea ce mă privește, nu mă voi opri niciodată, dar niciodată la ”canonul occidental”. Prefer să-mi fac eu singur canonul...

P. S. În imagine: Jan Davidsz de Heem (1606-1684): Vanité.


Citiţi în continuare!

duminică, 23 noiembrie 2014

Să vă spun drept: sînt altcineva


Am mai scris despre pasiunea citatelor. Iată o notă mai veche aici. În sine, ea, pasiunea cu pricina, nu-i nici bună, nici rea. Eseurile lui Montaigne, de exemplu, sînt pline de citate latinești. Turnul în care scria (de fapt, sala în care se plimba și dicta unui secretar) era/u împodobit/e cu zeci și zeci de inscripții. Cînd ridica ochii în tavan, filosoful dădea peste enunțuri din Seneca, peste versete din Vergiliu, peste propoziții din Cicero. Asta a fost mania lui și nimeni nu i-a reproșat vreodată excesul de citate. Montaigne a fost un original plin de idei. Gîndea întotdeauna cu capul lui, a avut idei bizare, deși nu ținea morțiș să fie un original: pentru el, citatele erau numai și numai un prilej de meditație. Nu și-a făcut chip cioplit din ele.

Așa și trebuie să fie. Să cităm doar ceea ce ne face și ne ajută să gîndim. Altfel citatul nu are nici un rost. Am întîlnit oameni în toată firea care își rezervau timp pentru a învăța pe de rost citate, îndeosebi înainte de reuniunile publice (înainte de o conferință, de un simpozion, de un botez, de un prohod). Unii dintre ei memorau și bancuri. Nu poți conversa erudit (și nici nu ești om întreg) dacă nu poți reproduce, la momentul culminant, o anecdotă, un banc, un citat din Coelho. Am audiat cîndva un profesor (figură publică o vreme) care vorbea mereu și mereu în bancuri și citate. Avea o memorie colosală. Recita pagini întregi din Voltaire, din Giordano Bruno. ”Prelegerile” sale aveau haz, dar n-aveau miez. N-am aflat niciodată ce păreri avea despre lume, despre viață, despre el însuși, despre umilul chibrit. Cred că nu avea nici una. Memorase cu siguranță prea multă sapiență. Vorba lui Emerson: ”viața lui devenise un amplu citat”. Profesorul a murit pe cînd eram în Grecia. Cînd și-a dat sufletul, zic gurile rele (sau pioase), a oferit asistenței un ultim citat, un suspin galilean: ”Eppur si muove”.

Am citit zilele trecute scrisoarea lui Oscar Wilde, publicată de prietenul său, Richard Ross, în 1905, după moartea scriitorului, sub titlul De profundis. În temnița din Reading, Wilde avea voie să scrie o pagină pe zi și să citească (a citit Divina commedia cu dicționarul). A redactat astfel scrisoarea către fostul lui amant - lordul Alfred Bruce Douglas (Bosie) - între lunile ianuarie și martie 1897. Am ales din epistolă acest pasaj cu privire la citate, citări și alterări. Să reflectăm, așadar, asupra pasajului:

«E tragic cât de puțini oameni ajung la sufletele lor înainte de moarte. ”Nimic nu este mai rar la orice om”, spune Emerson, ”decît să fie el însuși”. Este perfect adevărat. Majoritatea oamenilor sînt altcineva. Gîndurile lor sînt opiniile altcuiva, viața lor este o imitație, pasiunile lor un citat».

Și în engleză: ”It is tragic how few people ever ‘possess their souls’ before they die. ‘Nothing is more rare in any man,’ says Emerson, ‘than an act of his own.’ It is quite true. Most people are other people. Their thoughts are some one else’s opinions, their lives a mimicry, their passions a quotation”.

Aș mai spune ceva. Vechiul îndemn de a fi tu însuți în toate împrejurările vieții nu se referă doar la obiceiul citărilor, impus de cărturari și academici. Cînd repeți fără să cugeți gestul unui star, citezi, de fapt. Cînd faci ceea ce face toată lumea, pentru că așa face toată lumea, fără să te întrebi dacă este o chestie înțeleaptă, citezi, de fapt. Citarea este mai vastă decît simpla re-citare a unui enunț mai mult sau mai puțin profund...

P. S. Am luat citatul din Oscar Wilde, De profundis, traducere de Luana Schidu, Bucureşti: Humanitas, 2014, 196 p.


Citiţi în continuare!

vineri, 21 noiembrie 2014

Gaudeamus: + 5


N-am ajuns încă la Gaudeamus. Poate o să ajung mîine, poate o să ajung mai tîrziu. N-a intrat timpul în sac. O să iau trenul, vaporul, poștalionul, sania trasă de reni (depinde de vreme), o să zbor pe o coadă de mătură ca vrăjitoarele, și tot ajung la tîrgul de carte. Cîtă vreme mai am o șansă, oricît de neînsemnată ar fi, cată să mi-o joc pînă la capăt.

Dar dacă aș fi în locul celor care au deja fericirea (imposibil de exprimat în cuvinte) să se strecoare prin forfota de la Romexpo, să se așeze undeva pe scări și să tragă cu urechea la eminențele care vorbesc despre cărți, colo un mare prozator contemporan în primul rînd cu el însuși și abia apoi cu ceilalți, dincolo un președinte ales, dincolo de dincolo un actor strivit de fani, m-aș uita în portofel fără milă, mi-aș număra banii și apoi, cu o privire rece, de asasin plătit, aș chiui ferm: Praf îi fac! O viață are omul! Mai bine sărac și cu cărți în iad, decît bogat și cu vilă în rai! După care m-aș îndrepta simultan sau pe rînd, în pas alert, cazon, sportiv, în cinci direcții, în scopul de a cumpăra cinci cărți despre care nu se poate spune, cu multă reținere, cu gingășie chiar, decît un singur cuvînt: (sînt de-a dreptul) ni-mi-ci-toa-re!

Iată titlurile lor:


1. A. P. Cehov, Stepa și alte povestiri, traducere nouă de Adriana Liciu, Iași: Polirom, 2014, 304p. Nu mai este nimic de zis: Cehov!

2. W. G. Sebald, Inelele lui Saturn, traducere de Vasile Poenaru, București: Editura ART, 2014. O autoficțiune în sensul cel mai bun. Un mare prozator.

3. David Foster Wallace, Mătura sistemului, traducere de Adrian Buz, București: Editura Cartea Veche, 2014, 560p. Primul roman al celui care a scris mai tîrziu Infinite Jest. Wallace a studiat filosofia, dar a înțeles repede că pentru a fi un filosof onorabil poți folosi doar 50 % din însușirile tale, în vreme ce pentru a fi un scriitor bun de ficțiune trebuie să consumi cel puțin 97 de procente din suta întreagă, pe care ți-a dat-o Dumnezeu.

4. Kurt Vonnegut, Tabachera din Bagombo, traducere de Alexandra Coliban, București: Humanitas, 2014, 347p. Vonnegut înainte de Vonnegut. Povestiri publicate de autor la începutul anilor 50, cînd își făcea mîna, în publicațiile americane, care pe atunci plăteau foarte bine. Și dacă tot s-a apucat de scris (renunțase la slujbă), cînd revistele au dat faliment și scrisul nu-și mai avea rostul, Vonnegut a perseverat, ignorat de public. Succesul a venit tîrziu (la 47 de ani), odată cu romanul Abatorul cinci sau Cruciada copiilor. Un dans obligatoriu cu moartea (1969).

5. Christa Wolf, Casandra, traducere de Iulia Dondorici, București: Editura Univers, 2014, 160p. Un roman despre fiica regelui Priam, cea pe care nu a crezut-o nimeni, cînd a vestit căderea cetății Troia.

Și dacă vă mai rămîn ceva bănuți, beți un ceai fierbinte (și) în sănătatea mea...

P. S. Anonyme, Colporteur, sec. XVII, Louvre.


Citiţi în continuare!

miercuri, 19 noiembrie 2014

Cine a scris cu adevărat Cei trei muschetari?


Răsfoindu-mi carnetele cu note de lectură mai vechi, pseudo-jurnalele de acum douăzeci de ani (vreau să mă conving că eram tot eu și pe atunci, dar nu reușesc, este vorba de persoane complet diferite de mine), am dat peste o tăietură dintr-o publicație literară. Mania de a tăia din reviste m-a apucat pe la 15 ani (cînd le-am și descoperit): pe vremuri decupam îndeosebi poezii și le lipeam în caiete de format uriaș, cu liniatură ”comercială”. N-am mai văzut astfel de caiete prin librării, nu știu dacă se mai caută.

Nota decupată de mine cuprinde un fapt destul de cunoscut. Alexandre Dumas, prolificul prozator aclamat  și iubit de toți liceenii (a semnat mai bine de 650 de cărți, romane istorice, note de călătorie, biografii de împărați romani etc.), a folosit ”negri”. Și nu unul singur, nu doi, nu șapte, ci 45: o armată întreagă.

Folosirea unui scrib (sau a unui secretar, a unui stenograf) nu este nouă (s-a practicat și în Antichitate) și nici nu a fost inventată de Dumas. Să ne amintim că Dostoievski și-a dictat romanele de după 1865 Annei Grigorievna, cea de a doua lui soție. A cunoscut-o pe Anna tocmai pentru că era în căutarea unei persoane pricepute în steno(dactilo)grafie. Noaptea îi dicta. A doua zi, Anna Grigorievna trecea pe curat ciorna și Dostoievski făcea cu mîna lui corecturi. Așa se explică, probabil, stilul lipsit de strălucire al prozei dostoievskiene. Nu cunosc rusa, mă încred în opinia unor vorbitori de rusă. Dar proza lui Dosto reprezintă negreșit o operă mai întîi ”vorbită”.

Alexandre Dumas făcea mai mult - sau mai puțin? - decît să dicteze unor scribi pasivi și lipsiți de inițiativă. El a plătit (cît se poate de generos, se pare) niște indivizi care nu erau cu totul lipsiți de talent, dimpotrivă, și cărora le-a lăsat toată inițiativa redactării unor cărți de la un capăt la altul. Biografii spun cu maliție că nici măcar nu se obosea să copieze textele produse de scribi, le dădea unui secretar-șef. Povestea negrilor lui Dumas poate fi găsită în lucrarea din 2002 a lui Bernard Fillaire, Alexandre Dumas et associés. În 2010, Fillaire a completat cartea și i-a dat un titlu ușor schimbat: Alexandre Dumas, Auguste Maquet et associés. Ambele volume s-au publicat la Editura Bartillat. O recenzie obiectivă, pe un site franțuzesc, Salon littéraire, puteți citi aici.

Cum a dedus Fillaire că Dumas nu este autorul romanului Cei trei muschetari? De la Auguste Maquet, unul din angajații lui (despre identitatea lui în recenzia de mai sus), s-a păstrat o scrisoare. După 15 ani de muncă în slujba lui Dumas, Maquet a vrut să intre în Societatea oamenilor de litere. A fost admis, la recomandarea patronului, dar numai cu titlul de colaborator. În epistola amintită, Auguste Maquet îi mulțumește umil și adaugă amănuntul decisiv că renunță la toate drepturile asupra Celor trei muschetari.

Bernard Fillaire este sigur că și alte romane celebre au fost, în realitate, compuse (măcar în parte) de Maquet: După douăzeci de ani, Contele de Monte-Cristo, Regina Margot, Doamna de Monsoreau, Cavalerul d'Harmental etc. Seria romanelor de capă și spadă, așadar...

Fiecare dintre noi a citit măcar o dată Cei trei muschetari. Cînd ne vom apuca și a doua oară de acest minunat roman, să vărsăm o picătură de vin și în memoria bietului ”colaborator”, Auguste Maquet.

Cît despre Alexandre Dumas, el își doarme somnul de veci la Panthéon.


Citiţi în continuare!

marți, 18 noiembrie 2014

De ce (mai) citim?


Fără un scop precis, dintr-o umilă curiozitate, am adunat din cărți și articole cîteva enunțuri despre lectură. Și despre in/utilitatea ei. M-a interesat înainte de orice modul în care autorii (scriitorii de ficțiune, filosofii, criticii literari), dar și cei care citesc, încearcă s-o justifice, să-i găsească un rost. De obicei, aceste justificări nu sînt strălucitoare. Franc vorbind, cînd sînt valide, argumentele nu au o forță fenomenală de convingere. Mai degrabă, par banale și știute de toți. Dacă ar convinge, toată lumea ar citi. Și nimeni n-ar mai trăi... Pentru un ins obișnuit cu eristica, aceste justificări sînt ușor de respins. Veți vedea imediat. În definitiv, la ce folosește lectura?

Voi începe cu un citat din Julian Barnes (nu-mi mai amintesc de unde l-am cules, probabil că din The Sense of an Ending, dar este autentic, jur):

”În cărţi poţi afla mereu cauzele din spatele faptelor, în viaţa reală, nu. De aceea nu mă surprinde faptul că unii oameni preferă cărţile [vieții reale]”.

Ceea ce este discutabil în fraza lui Barnes (care e, totuși, un fan al lecturii) este distincția fermă dintre viața așa-zis reală (dar ce înseamnă viața reală? - am mai notat această întrebare gingașă și nimeni nu m-a luminat încă, în pofida speranței pe care mi-am pus-o în sfatul și istețimea cititorilor acestui blog) și cărți / lectură. Viața este opacă, nu poți străbate cu privirea prin desimea experiențelor, trăiești și nu pricepi mare lucru (la o adică, nici nu-i nevoie), nu poți deosebi cauza de efect (și invers). În cărți, dimpotrivă, totul ar deveni dintr-o dată limpede precum cleștarul. Din această pricină, muritorii avizi de certitudini (cititorii care vor să perceapă imediat cauzele și motivele) s-ar retrage în lectură. Cu toate acestea, sugestia că în cărți și numai în cărți pot sesiza ”cauzele din spatele faptelor” este o iluzie frumoasă. Dar numai o iluzie. Nu vreau să dau exemple. Cauze și motive puteam găsi, poate, în literatura de secol XIX. Și nici acolo întotdeauna. Literatura actuală este la fel de întunecată ca viața însăși. Și ar mai fi ceva de spus. Dacă experiența reprezintă contactul direct cu lucrurile, lectura nu este mai puțin o experiență, chiar dacă lucrurile și întîmplările din cărți sînt de un alt tip (sînt ”fictive” și se oferă minții printr-o intuiție diferită). Nu poți percepe fructul oprit cu care l-a îmbiat Eva cea păcătoasă pe Adam cel virtuos, într-un moment de distracție, dar ți-l poți imagina, citind Facerea.

Am mai cules, firește, și alte ziceri interesante. Charles Dantzig (despre care am scris zilele trecute, a redactat nu de mult o carte despre ”capodoperă”), într-o lucrare din 2010, Pourquoi lire? (Paris: Grasset, 244p.), oferă întrebării din titlu acest răspuns doar în parte ironic: citim pentru a face adnotări pe marginea paginilor lui Proust, pentru a sublinia pasajele semnificative din romanul lui, așadar, pentru a consemna ce ne trece prin cap cînd străbatem În căutarea timpului pierdut. Bref: citim pentru a scrie. Și, în al doilea rînd, pentru a face un gest gratuit într-o lume care nu prețuiește gratuitatea. Într-o lume care măsoară totul după cîștig și folos. Și, ca să încheie, Charles Dantzig oferă acest paradox: în lectură nu există neapărat un parce que, un fiindcă. Citim fiindcă citim. Precum roza lui Angelus Silesius care înflorește fiindcă înflorește, ohne warum.

Nici filosoful american Gregory Currie nu e mai binevoitor cu lectura. Desigur, spune Currie, într-un editorial publicat în The New York Times intitulat ”Does Great Literature Make Us Better?” (1 iunie 2013), literatura ne impresionează, dar nu ne modifică, nu ne face nici mai buni, nici mai răi. Ideea că lectura ne transformă în sfinți și cathari (ca să mă exprim așa) este o credință greșită. Articolul lui Currie a stîrnit o polemică furtunoasă, dar n-a adus un răspuns mai inteligent decît cele citate de mine deasupra.

În acest caz, de ce (mai) citim? Dacă autorii menționați mai sus nu au găsit un răspuns constrîngător, să nu vă așteptați de la mine să vă propun (fix în seara asta) unul...

P. S. În imagine: Paul Sérusier (1864-1927): La grammaire ou l'étude (1892).


Citiţi în continuare!

luni, 17 noiembrie 2014

Gaudeamus: 5 x 5 x 5


Nu știu dacă voi ajunge la Tîrgul de carte Gaudeamus (19 - 23 noiembrie ac). Mi-aș dori din suflet. Bucureștii sînt un oraș superb. Aproape la fel de frumos ca Iașii. Cea mai mare opreliște este obligația de a-mi ține conștiincios cursurile. Cea mai mică opreliște este faptul că, de la Iași pînă la București, trenul face cît și de la București pînă la Iași, adică șapte ore și ceva, mai lent decît în Evul Mediu, pe vremea pecenegilor și cumanilor.

Dar  dacă aș ajunge și aș ajunge, la Gaudeamus, cu voia lui Dumnezeu, aș cumpăra neapărat cărți, cît mai multe. Din oferta anunțată cu surle și trîmbițe, am ales pentru seara asta cîte cinci titluri de la trei edituri. Luați, deci, un pix și notați...


Polirom & Cartea Românească:

1. Emil Brumaru & Veronica D. Niculescu, Cad castane din castani. Amintiri de ieri și azi, Polirom.
2. Orhan Pamuk, Casa tăcerii, traducere de Luminița Munteanu, Polirom,
3. John Williams, Stoner, traducere de Ariadna Ponta, Polirom.
4. Eugen Negrici, Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității, Cartea Românească.
5. Florina Pîrjol, Carte de identități, Cartea Românească.


Humanitas:

1. William Golding, Beznă clară, traducere de Iulia Gorzo.
2. Mircea Cărtărescu, Fata de la marginea vieţii. Povestiri alese.
3. Milan Kundera, Sărbătoarea neînsemnătăţii, traducere de Ioana Pârvulescu..
4. Evgheni Vodolazkin, Laur, traducere de Adriana Liciu.
5. Ludmila Uliţkaia, Medeea şi copiii ei, traducere de Gabriela Russo.


Univers (& colecția Globus):

1. Ali Smith, Era să fiu eu, traducere de Carmen Scarlet.
2. Patricia Melo, Elogiul minciunii, traducere de Anca Ferro.
3. Lydia Davis, Sfîrşitul poveştii, traducere de Veronica D. Niculescu.
4. Clarice Lispector, Aproape de inima vijelioasă a lumii, traducere de Dan Munteanu Colan.
5. Alessandro Baricco, City, traducere de Patricia Rădulescu.


P. S. În imagine: Jean-Baptiste Camille Corot (1796 - 1875), Liseuse couronnée de fleurs ou la muse de Virgile, 1845.


Citiţi în continuare!

marți, 11 noiembrie 2014

Montaigne


Antoine Compagnon, Un été avec Montaigne, Paris: France Inter & Éditions des Équateurs, 2013, 176p.


Ori de cîte ori sînt luat din scurt și întrebat ce filosof citesc mai cu plăcere, răspund fără să ezit, spre uimirea celorlalți : Michel Eyquem de Montaigne (1533 - 1592). Cum adică Montaigne, vine imediat reproșul, dar nu este un filosof adevărat, e un diletant, un eseist? Neîndoios. Mai încape vorbă? Dacă a face filosofie înseamnă a te ocupa exclusiv de vorbe, de noțiuni, de concepte (ființă, neființă, devenire, noumen, intenționalitate, Dasein etc.). în scopul precis de a părea extrem de profund și subtil (cînd, de fapt, tu înșiri niște banalități), Montaigne nu a fost cîtuși de puțin un filosof. Dar dacă a face filosofie înseamnă a privi în jur și la sine cu franchețe (și a scrie cu franchețe), a nu accepta amăgirile, a căuta seninătatea și destinderea, a cultiva buna dispoziție, atunci Montaigne a fost negreșit un filosof important. Îl citesc îndeosebi pentru ironia și umorul lui, pentru modestia cu care vorbește despre sine, despre lume și despre multe alte lucruri, care par unora frivole ori chiar scandaloase. Kant, spun cei gravi, nu s-ar fi ocupat de astfel de fleacuri.

Antoine Compagnon a publicat acum un an o carte de nici două sute de pagini. În vara anului 2012, autorul a făcut 40 de emisiuni la France Inter, în care a vorbit pe înțelesul tuturor despre Montaigne și eseurile sale. Peste un an, în vara lui 2013, a adunat intervențiile într-un volum. Cartea a avut un succes neașteptat, a devenit imediat best-seller și s-a vîndut în aproape 200.000 de exemplare, ceea ce este, să recunoaștem, enorm pentru o carte de filosofie. Nu am de gînd să o prezint aici. Există pe net zeci de recenzii. Am ales cîteva fragmente din cartea lui Antoine Compagnon, le-am tradus cum m-am priceput, și am alcătuit, ad usum Delphini, o mică antologie. Dacă aveți răbdare, vă rog să le citiți. Așadar:


«Or, ce spune Montaigne? Că în singurătate, în loc să-și găsească statornicia și seninătatea, a întîlnit angoasa și neliniștea. Această maladie spirituală este melancolia, sau acedia, depresia care lovea monahii în orele amiezii, timpul ispitei» (p.47).

«Cartea este registrul... intrărilor și ieșirilor. Montaigne s-a decis să țină socotelile gîndurilor sale, ale vorbelor sale fără șir, pentru a le pune în ordine, pentru a-și recîștiga astfel stăpînirea asupra lui însuși» (p.48).

«A iubi prea tare călătoria înseamnă a te arăta incapabil de a te opri, de a lua o hotărîre, de a te fixa într-un loc; înseamnă, deci, a nu îndrăzni să iei o decizie, a prefera stăruinței agitația. Din acest motiv, pentru Montaigne, călătoria este metafora vieții» (p.55).

«Surprinzătoare este de asemenea maniera de a-și prezenta ocupațiile ca și cum nu ar însemna mare lucru: a răsfoi o carte, nu a citi, a-și dicta visele, nu a scrie; și toate acestea fără un plan, fără legătură între idei. Ni se spune că lectura lineară, prelungită, continuă – cu care am fost învățați -, dispare în universul virtual. Or, Montaigne apăra deja, pentru a ne exprima astfel, – o lectură versatilă, de fluture, distrată, o lectură de capriciu și de braconaj, sărind fără metodă de la o carte la alta, luîndu-și bunul de oriunde, fără a se sinchisi prea tare de operele din care cita pentru a-și împodobi propria carte. Ea este - Montaigne însuși subliniază acest fapt - produsul reveriei și nu al vreunui calcul» (p.59).

«Montaigne își bate joc de el însuși și de opera lui, comparîndu-se cu un simplu meșteșugar: cartea lui nu este decît un asamblaj de fragmente juxtapuse, un mozaic de piese disparate, un amestec pestriț, pe care nimic nu-l poate împiedica să se întindă indefinit, după împrejurări» (86).

«Să nu confundăm ceea ce facem cu ceea ce sîntem; să păstrăm o distanță între lăuntrul nostru și acțiunile noastre» (90).

«Cînd ne cere să deosebim ființa de aparență, Montaigne nu elogiază ipocrizia; el ne solicită să fim lucizi și, înainte de Pascal, ne previne  în contra autoamăgirii» (92).

 «Cărțile sînt însoțitori mereu accesibili. Bătrînețe, solitudine, lene, plictis, durere, anxietate: nu există nici un rău obișnuit al vieții căruia cărțile să nu-i poată oferi un remediu, cu condiția ca aceste rele să nu fie prea intense. Cărțile moderează grijile, oferă un sprijin și un ajutor» (107).

«Cum se trăiește cel mai bine? Avînd mereu moartea în minte, precum Cicero și stoicii, sau, mai degrabă, gîndind la ea cît mai puțin cu putință, precum Socrate și oamenii de rînd? Împărțit între melancolie și bucuria de a trăi, Montaigne a tot amînat răspunsul – așa cum facem cu toții - și învățătura lui ultimă fusese, de fapt, enunțată încă de la început: Vreau ca moartea să mă găsească în grădină plantîndu-mi verzele» (p.128).

«Cei care pretind că au mers pînă în profunzimea lucrurilor, declară Montaigne, ne înșală, căci nu-i este dat omului să cunoască esența / temeiul lucrurilor. Și diversitatea lumii este într-atît de mare încît orice cunoaștere e fragilă, ea se rezumă la o opinie... Numai iluzia poate să ne facă să credem că vom ajunge la capătul unui subiect» (p.159).

«Să fim atenți, totuși, această neștiință care este învățătura finală a Eseurilor nu este neștiința primitivă, prostia și ignoranța celui care refuză cunoașterea, care nu încearcă să afle, ci ignoranța știutoare, aceea care a traversat întreaga știință și a sesizat că nu există niciodată decît cunoașteri aproximative… Ignoranța lăudată de Montaigne este exact aceea a lui Socrate, care știe că nu știe nimic» (p.160).

P. S. Imaginea prezintă un portret prezumat a fi al lui Montaigne. Autorul e necunoscut.


Citiţi în continuare!

joi, 6 noiembrie 2014

Cuvîntul zilei: opsimat


Pînă de curînd, am ignorat termenul ”opsimat”. Doar întîmplarea m-a dus la el. Bănuiesc că nici domniile voastre nu-l cunoașteți. Să acoperim, deci, această lacună a erudiției obștești...

Știam, firește, ce va să zică polimația. Și mai știam că Giovanni Pico della Mirandola, conte de Concordia, cel care a scris discursul De hominis dignitate, a fost un polimat (din substantivul grecesc πολυμαθής). S-a întîmplat să studiez la facultate acest discurs vestit, dar nu știam pe atunci că lucrarea lui Pico era, de fapt, un răspuns la numeroasele satire și lamentări medievale pe tema mizeriei omului.

Polimația vrea să zică, așadar, învățătură multă, erudiție, știință. Ca să dau o pildă banală (învățătura fără exemple e zero), voi spune că nota aceasta este redactată, neîndoielnic, de un polimat (unanim recunoscut). Cam toți cei care au recenzat cărțile mele au făcut adaos, în finalul triumfător al cronicilor, supremul elogiu care poate fi adus unui autor mai mult sau mai puțin sceptic: erudiția, deci polimația. Dacă vreți să mă faceți să mă simt bine și fericit trei zile și trei nopți, numiți-mă polimat. Dacă vreți să mă fericiți o săptămînă întreagă, numiți-mă opsimat. E o chestie de nuanță...

Să vin și la termenul opsimat. El numește pe omul în vîrstă care binevoiește a-și continua studiile și efortul creator și nu cedează primului acces de Alzheimer. Nu se lasă nicicum sedus de această comoditate. Toată lumea știe că severul moralist Cato cel Bătrîn a învățat limba greacă la 80 de ani (pe atunci se putea), că Goethe a terminat Faust II la 82 de ani și că Borges a scris, cam la aceeași vîrstă a maturității extreme, povestirea intitulată Memoria lui Shakespeare. Toți acești veterani pot fi caracterizați prin cuvîntul opsimat.

Cine este vegetarian, cine nu fumează și nu bea alcool, cine este deja văduv și aleargă zilnic pe malul Bahluiului poate ajunge cu ușurință un opsimat renumit.

P. S. În imagine: Marinus van Reymerswaele (c. 1490 - c. 1546), Saint Jérôme dans son studio (1541). A


Citiţi în continuare!

miercuri, 5 noiembrie 2014

Cum să seduci o femeie înainte ca ea să te seducă pe tine


De două zile numai la seducție mă gîndesc. Nu, Doamne ferește, nu vreau să seduc pe nimeni. Mi-a trecut vremea, vorba filosofului Tales din Milet.

Voi aminti cu acest prilej trei cărți despre seducere și seducători (din vasta literatură a cuceririlor amoroase) și voi face adaos un bonus despre arta seducției privită științific.


1. Vă amintiți, cred, povestea matroanei din Efes. Se găsește în romanul lui Petronius, Satyricon, capitolele CX - CXII), roman scris pe la anul 61, considerat de unii istorici literari o satiră menipee. Dar asta nu prea contează. În Efes trăia o matroană care își iubea nespus soțul. Bietul soț îi face o surpriză și moare. Femeia e devastată. Își sfîșie veșmintele, strigă, gesticulează, se vaită etc. și nu se dă dusă de la mormînt. Lumea îi elogiază iubirea și virtutea. Dar nu departe de mormînt așteaptă un soldat care păzește crucile unor răstigniți. Matroana postește 5 zile. O apucă foamea. E obosită de plîns. După cinci zile, soldatul se apropie binișor de ea și o îmbie cu mîncare și băutură. Îi sugerează că nu merită să-ți sacrifici viața pentru un bărbat care se găsește deja într-o altă lume. Matroana este de acord.

2. Voi lua al doilea exemplu din Decameronul lui Boccaccio, povestirea III: 10. O fată, Abimelech, merge în pustia Tebaidei cu gîndul de a se face schimnică. Caută un îndrumător. Îl întîlnește, printr-un noroc, pe Rustico, un pustnic tînăr și frumos. Rustico o învață o sumedenie de lucruri subtile: să fie mereu smerită și ascultătoare, să spună din tot sufletul rugăciuni și, în fine, să-l bage pe dracul în iad. Femeia nu iese din cuvîntul său și începe să lupte în contra dracului. Boccaccio a scris Decameronul între 1352 - 1354, după epidemia de ciumă din 1348.

3. În sfîrșit, a treia carte este, desigur, Roșu și negru de Stendhal. Asistăm la (cel puțin) două scene de seducție. Prima dată, Julien o seduce pe doamna de Rênal (doamnă care, oricum, era pe jumătate sedusă, de îndată ce-l văzuse în poartă pe tînărul institutor). Al doilea episod este mai complicat. Julien află următorul adevăr metafizico-erotic. Dacă vrei s-o atragi pe o mironosiță, prefă-te că o iubești la disperare pe prietena ei. Julien aspiră să ajungă în patul domnișoarei Mathilde de la Mole, dar pentru că numita domnișoară îl privește cu mefiență, îi face o curte intensă doamnei mareșal de Fervaque. Începe să-i trimită pîrguitei doamne o serie de scrisori și ajunge s-o emoționeze. Episodul este plin de haz. Prin intermediul nevinovatei doamne de Fervaque, Julien Sorel își atinge scopul. Mathilde este definitiv sedusă.

Dacă nu aveți deja, căutați în librării, poate mai găsiți următorul titlu: Jean Claude Bologne, Istoria cuceririi amoroase. Din Antichitate pînă în zilele noastre, traducere de Diana Morărașu, București: Nemira, 2009, 352p.


P. S. Poetul Ion Barbu nu credea că seducția este un meșteșug care presupune timp. O anecdotă pretinde că a izbucnit (confruntat cu un refuz): „Nu permit femeii române să reziste mai mult de cinci minute!”


P. P. S. În imagine: Gerard van Honthorst, Gerrit van Honthorst (1590 - 1656): The Steadfast Philosopher.


Citiţi în continuare!

luni, 3 noiembrie 2014

Seducătorul


Stimulat de o însemnare mai veche, pe care o găsesc în chip neașteptat într-un carnet, în care vorbeam, printre altele, de seducţie, seduco, -ere, a trage la o parte (în limba latină), am recitit micul volum al lui Sören Kierkegaard (1813-1855), Jurnalul seducătorului. În definitiv, lucrarea este o re-scriere explicită a mitului donjuanesc.

Cine este, totuşi, Don Juan (Johan, în volumul lui Kierkegaard)? Nici mai mult, dar nici mai puţin, decât individul aflat pe stadiul estetic al existenţei: individul care ignoră eticul şi religiosul (ca stadii ulterioare posibile). Care ar fi, aşadar, însuşirile esteticului ca mod de viaţă / și ale estetului ca reprezentant al acestui mod de viață?

În primul rând, superficialitatea. Individul caută oriunde (și exclusiv) plăcerea, distracția (pascaliană), varietatea impresiilor senzuale. El nu se implică niciodată cu tot sufletul (de parcă ar avea suflet!), rămâne mereu la suprafaţa trăirilor, la pura lor aparenţă şi exterioritate. Pentru estet, nu există profunzime. Nici a spiritului, nici a trupului.

În al doilea rând, solipsismul. Individul refuză orice comunitate, orice legătură durabilă, orice angajament, este un narcisiac, un egotist stendhalian. În orice legătură, el se vede (numai) pe sine şi se cultivă (numai) pe sine: voia lui, plăcerile lui. Seduce cu o viclenie pur intelectuală, dar nu-şi finalizează operaţia sistematică de cucerire a celuilalt prin posesia prăzii. Aşa face şi Johan al lui Kierkegaard: o seduce pe Cordelia, o minte minuțios, metodic, trezeşte în ea iubirea, dar fuge înainte ca victima să-i cedeze complet. Prin urmare, estetul iubeşte actul seducerii în sine, operaţia seducţiei, dar nu este deloc interesat de finalitatea ei.

În al treilea rând, estetul este caracterizat de o frămîntare deşartă. Seducătorul nu are un scop serios. Alături de superficialitate şi egotism, estetul este un agitat lipsit de repere. Nu se leagă de nimic, nu reţine nimic, nu apreciază nimic decât în treacăt. La filosoful danez, este un nomad condus de senzualitatea intelectului. Se plictiseşte foarte uşor, nu-şi găseşte nicăieri şi niciodată satisfacţie. Seduce, dar îşi părăseşte prada. Nu are linişte, nu deliberează suficient, nu e responsabil.

În fine, estetul trăieşte într-o lume de suprafeţe, fiind el însuşi doar suprafaţă. Rătăcește într-o lume de aparenţe, fiind el însuşi doar aparenţă. Estetul poate fi, așadar, comparat cu o oglindă. De altfel, metafora aparţine lui Kierkegaard:

„Şi această nefericită oglindă care are acum imaginea ei [a Cordeliei], dar n-o are şi pe ea, care nu-i poate păstra chipul în ascunzătorile ei tainice, smulgând-o vederii lumii întregi, căci nu ştie altceva decât s-o arate altora cum mi-o arată mie acum! Ce supliciu pentru un bărbat dacă ar fi în locul oglinzii! Şi cu toate acestea, nu sunt oare destui bărbaţi care au întru totul trăsăturile oglinzii? Care nu posedă nimic decât în momentul în care arată altora, care nu sesizează decât aparenţa lucrurilor, iar nu substanţa lor”.

Interesant este că acest fragment a fost scris de seducător... Seducţia este, bineînțeles, proprie doar stadiului estetic. Cel ce seduce este, la rându-i, sedus şi părăsit. Şi asta doar din vina lui...

Pentru a redacta această notă am folosit Sören Kierkegaard, Diapsalmata. Jurnalul seducătorului, traducere de Kjeld Jensen şi Elena Dan, Bucureşti: Editura Maşina de scris & Universal Dalsi, 1997.

P. S. În imagine: Michelangelo Merisi da Caravaggio (1571 - 1610): Narcissus (1597 - 1599).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Darul lacrimilor


Pe vremuri, eu unul plîngeam sistematic, cu metodă. Mai ales, cînd citeam.

Dacă voiam să mă purific de trăirile negative ale zilei, să fac o baie de lacrimi, era suficient să deschid o carte anume, la un capitol anume. Citeam cît citeam, și ca din senin, izbucneam în plîns. Nu mă încerca nici o jenă, de altfel, sufeream în taină (ca amantul eminescian), pe întuneric, de unul singur.

În schimb și din păcate, n-am plîns niciodată în sălile de cinematograf, nici măcar la melodrame, îmi păstram dignitatea mea de bărbat serios, grav, impenetrabil, priveam crunt scenele cele mai impresionante, despărțirile îndrăgostiților, sinuciderea ei, moartea lui, funeraliile, fără să clipesc, chiar dacă, în realitatea reală, aveam, ca toată lumea, naturelul simțitor. Oftam pe dinăuntru.

În definitiv, lectura nu înseamnă doar prinderea unui sens sau a mai multora (Dante vorbea de patru sensuri, teologii au ajuns la nouă), ea prilejuiește, de obicei, emoții, trăiri, senzații, mîncărimi, arsuri, sentimente. Și asta e esențialul. Dar despre ele ne ferim să spunem vreun cuvînt. Rămîn un secret inavuabil, o slăbiciune de-o clipă. Păstrăm cea mai completă discreție. Nu mai sîntem copii, nu-i așa? Este o rușine să plîngi. Numai oamenii simpli plîng la nimicuri.

Strămoșii noștri erau mai cinstiți cu ei înșiși (și cu lumea din jur). Nu se sfiau să plîngă. Voi da cîteva exemple. Iată: pe cînd lucra la Madame Bovary, Flaubert izbucnea adesea în plîns, fără să-și dea seama și fără să vrea, era vorba, firește, cînd reușea o frază, de o secreție a fericirii, o beatitudine mai presus de orice beatitudine (cf. scrisoarea către Louise Colet din 24 aprilie 1852: ”îmi curgeau lacrimile pe obraz, aveam o voluptate plină de delicii”). Cînd recitea anumite locuri din același roman, Madame Bovary, Nabokov abia se ținea să nu verse lacrimi, simțea o arsură în colțul ochilor. Cei doi prozatori aveau pesemne firi asemănătoare.

Așadar, și barbații / prozatorii plîng.

Pe de altă parte, mă gîndesc cu jale și cu milă la mine, la tinerețile mele, și la faptul regretabil că nu-mi mai vine să plîng. Cel puțin, in ultima vreme. Ăsta, dragii mei, nu mi se pare un semn bun. Dar pe cînd eram tînăr și la trup curat, cum am mărturisit deja, plîngeam de mama focului, îndeosebi la o scenă din Cavalerii teutoni de Henryk Sienkiewicz.

Tînărul Zbyszko este pe eșafod, alături stă gîdele terifiant, mut, cu fața acoperită, cu baltagul pregătit. Mulțimea asistă în tăcere, înduioșată de soarta adolescentului. Dintr-o dată, domnița Danusia (care nu are mai mult de 15 ani), fiica lui Jurand de Spichow, în strai alb, este săltată de un cavaler, sare pe eșafod, îl îmbrățișează pe Zbyszko și strigă: ”Este al meu! Este al meu!” Legea poloneză nescrisă de la 1380 (să-l credem pe Sienkiewicz) oferea o posibilitate de a salva pe cineva de la moarte, una singură: o fecioară îl cerea de soț pe condamnat. Cînd citeam acest episod romantic, în tinerețe, strîngeam ochii să nu-mi curgă lacrimile, dar ele tot țișneau și mi se agățau de vîrful nasului. Cu toate că știam încă de dinainte că bietul Zbyszko nu-și va pierde capul și viața. Știam și că va ieși cu bine din roman, citisem Cavalerii teutoni de prea multe ori.

A fost. A trecut. De la un timp, deși mă forțez sîrguincios (sînt un cititor tenace), nu reușesc să mai plîng așa cum se cuvine. Nu plîng deloc-deloc și începe să mi se facă frică de lipsa mea de reacție. Ce fel de om am ajuns? Ceva nu-i în regulă cu mine.

M-am uscat, asta e. Sînt asemenea unui eucalipt. Falnicul arbore este putred pe dinăuntru, deși pe dinafară arată viguros, verde, veșnic. O biată adiere l-ar pune la pămînt. Și, oricum, nu sînt la înălțimea unui Flaubert (avea 1, 87 m), a unui Nabokov, la înălțimea poetului Emil Brumaru, care a mărturisit de curînd, aici, că unele poezii de Eminescu l-au făcut să verse lacrimi de bucurie.

Dar Domniile Voastre, la ce cărți (n)-ați mai plîns?


Citiţi în continuare!