vineri, 26 decembrie 2014

După


John Williams, Stoner, New York: New York Review Books Classics, 2003, 288p.

John Williams, Stoner, traducere de Ariadna Ponta, Iași: Polirom, 2014, 268p.


Se poate întîmpla ca o carte bună / excelentă / ieșită din comun să treacă neobservată? Am mai pus această întrebare aici și cred că am răspuns negativ.

Observ acum însă, citind Stoner de John Williams și cronici literare englezești și americane, că acest lucru se poate întîmpla foarte bine. Cînd s-a tipărit prima ediție, în 1965, cartea nu a stîrnit nici un interes. S-au vîndut cam o mie de exemplare (poate 1500, poate 2000), ceea ce pentru Statele Unite (și spațiul anglo-saxon) este foarte puțin. Criticii au ignorat cartea. Și lumea a uitat-o. Într-un cuvînt: autorul și cartea lui n-au avut noroc.

Și-au amintit brusc de ea, ca printr-o intuiție bizară, editorii de la New York Review Books Classics și au retipărit-o în 2003, apoi în mai multe rînduri, în 2006, în 2013. Din prudență, autorul murise în 1994, la 71 de ani. În 2013, Stoner a devenit cartea anului, cel mai căutat op literar, capodopera pierdută și regăsită, un bestseller incontestabil: 164.000 de exemplare vîndute în cîteva luni. Cititorii le-au dat o palmă răsunătoare criticilor. Nu văzuseră corect. Criticii au sărit ca arși. Recenzii peste recenzii. Investigații. Nedumiriri. Anchete: cum s-a putut? Cine e vinovatul? Cei mai mulți teoreticieni literari - cuprinși de o binemeritată căință - se întreabă cum s-a putut petrece un atare accident regretabil. Cum poți ignora un roman foarte bun? Un răspuns isteț este greu de formulat. Pînă acum n-am găsit unul. Să constați că Stoner este un titlu neatractiv mi se pare insuficient. Să afirmi că romanul e pesimist și că americanii nu gustă poveștile deprima(n)te, la fel. Oricum ar fi, Julian Barnes a spus că Stoner este ”the must-read novel” al anului trecut (2013) și cronicile au salutat în unanimitate evenimentul.

Erori de apreciere se fac mereu. Judecata de gust e nesigură. Oricine poate greși. Păcătuiesc nepedepsiți și editorii, și criticii, și vulgul profan. Numai Dumnezeu e infailibil. Așa se spune. În 1965, au greșit aproape toți. Exegeții au fost cuprinși pesemne de o ciudată orbire. Acum încearcă să-și spele păcatele. Își fac ”mea culpa”. Văd în John Williams un prozator colosal. Mă îndoiesc că lui John Williams notorietatea și frisonul mulțimii de cumpărători îi mai pot fi de vreun folos practic. Întrezăresc doar un mic folos teoretic. Dar poate este și el mirat (și marcat) de amploarea acestei revizuiri. Cînd a murit, n-a știut că dăduse lumii un bestseller. Din fericire, Nancy Gardner, văduva lui John Williams, trăiește și se poate mîndri cu succesul defunctului :))

Singura învățătură pe care o putem trage din această întîmplare este că nu se recomandă scriitorilor să-și facă iluzii. De nici un fel. E periculos să-ți dorești notorietatea și, cu atît mai mult, să speri în justiția posterității. Posteritatea e întotdeauna după, începe în forță imediat după deces, iar Justiția stă cu ochii legați și cu un satîr în mînă. Moartea este, de felul ei, cinică.

Închei cu un titlu din The New York Times: ”You Should Seriously Read ‘Stoner’ Right Now”. Dacă amînăm și de această dată, peste alți cincizeci de ani va fi cu adevărat tîrziu și inutil. Citiți cu atenție Stoner fix acum!

Eu am ajuns la pagina 70. Voi reveni cu impresii despre roman. Voi?

P. S. În imagine: Anonim flamand (secolul XVII): Nebunul savant.

5 comentarii:

Adriana spunea...

Mi-o cumpar si eu saptamana viitoare - merg pe mana dvs. :) By the way, Sarbatori fericite si sa stiti ca recomandarile dvs imi sunt de folos. I-am luat unui coleg, de Secret Santa, 3 carticele: Kim, Magarul de Aur si Nimicul de temut. L-am vazut surprins cu privire la a doua :)

Adriana spunea...

Eu cred ca o comunitate poate gresi. Mai ales cand sunt toti la acelasi nivel - sa zicem ca-s oameni superficiali, dornici de a se alatura turmei si care nu au notiunea respectului fata de cartile fundamentale, care confunda felul de a fi din topor al unui scriitor contemporan cu talentul. Revin dupa ce o voi citi. ;)

heraasku spunea...

respingerea lui Proust de catre Gide. cica, ce poate sa scrie rasfatatul ala?! uite ca a putut...

Valeriu Gherghel spunea...

@ Adriana. Nu sunt un critic infailibil. Pot gresi. Dar Magarul de aur e un roman amuzant. Despre Nimicul de temut inca nu am scris.

Va urez si eu Sărbători minunate!

Și un suflet mereu si mereu senin!

capricornk13 spunea...

De cand am vazut cartea pe lista dvs. - parca v-am si scris - asteptam cu nerabdare s-o cititi:) Cred ca am o rezerva cand spuneti ca povestea amara, non-hollywood, nu este un motiv suficient pentru proasta receptare a publicului american… Nu de alta, dar am avut aceeasi uriasa surpriza cu Richard Yates, cred ca v-am mentionat atunci. In loc sa va spun aici ce cred despre acest minunat roman, m-as lungi prea mult, cred c-am sa scriu si eu ceva despre el - imi reimprospatez privirea. Multumesc de aducerea aminte si de impuls!