sâmbătă, 30 septembrie 2017

Ce-am citit în septembrie și nu va mai trebui să citesc în octombrie




1. Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale, traducere de Petru Creția, București: Humanitas, 2016. Cîteva povestiri par direct inspirate de Borges, deși nu au cum. Unele sînt re-scrieri ale unor legende balcanice (legenda podului Arta, a edificiului în care e zidită o femeie). Altele sînt fantezii biografice în stilul lui Marcel Schwob (ale cărui Vies imaginaires, 1896, l-au influențat și pe Borges): sfîrșitul vieții lui Genji, de pildă, despre care doamna Murasaki Shikibu nu spune (în romanul ei tradus parțial de Angela Hondru și publicat de curînd la Polirom, detalii aici) un singur cuvînt. Marguerite Yourcenar nu avea cum să fi citit, în anii 30, vreo pagină din Borges, sînt sigur. Și invers. Perechea Yourcenar - Borges reprezintă, așadar, un caz tipic de plagiat prin anticipare. Probabil că amîndoi au pornit de la Schwob.

2. Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, traducere de Bogdan Alexandru Stănescu, București: Nemira, 2016. Foarte erudit, ingenios, excelent scriitor. Expozitiv și nu foarte dialectic însă. Nu pune nimic în discuție. N-are îndoieli. Mi-a atras atenția asupra romanului Ursul de Marian Engel, despre care am scris cu oarece îndemînare aici. O carte utilă.

3. José Saramago, Călătoria elefantului, traducere de Mioara Caragea, Polirom, 2014. Cel mai amuzant personaj din roman nu este elefantul, nici arhiducele Maximilian, ci naratorul, care e foarte locvace, chiar euforic, și ne învață la fiece pas cum să citim această carte și ce să gîndim despre lume și viață, în general. Experții în post-modernism ar zice că procedeul e agasant. Nefiind un expert, mă abțin. Ar mai fi de menționat o minune a elefantului (sau a sfîntului Anton prin intermediul elefantului Solomon). Ajuns în fața basilicii sus-numitului sfînt Anton din Padova, elefantul îngenunchează smerit. Dacă nici asta nu mai este o minune veritabilă, eu chiar nu știu ce v-ar putea mulțumi, dragii mei agnostici...

4. Michel Houellebecq, Supunere, traducere de Daniel Nicolescu, București: Humanitas, 2015. Ce s-ar întîmpla dacă regimul din Arabia Saudită ar fi mutat, printr-un gest democratic, în Franța? Nu foarte multe. Bărbații ar putea avea cîte patru soții o dată (mă îndoiesc că e o fericire) și femeile ar trebui să poarte vălul islamic. Cel mai banal roman al lui Houellebecq. Cu excepția celorlalte. La paginile 101-2, instrucțiuni minuțioase pentru o experiență sexuală de neuitat.

5. Kurt Vonnegut, Sirenele de pe Titan, București: Editura ART, 2015. Să zicem: o satiră a condiției umane. Senzația rămîne permanent că Vonnegut mobilizează un bombardier nuclear plus o divizie de tancuri în scopul de a captura un iepure șchiop. Înzestrările lui Vonnegut sînt la apogeu (ironie, inventivitate, voie bună etc., era tînăr, avea 37 de ani), dar romanul nu poate fi mai mult decît o glumă. Intriga mă amuză și cam atît. Nu pot scăpa de senzația asta (a glumei). Repet, nu este un SF propriu-zis, este o parodie. Dar criticii pretind că romanul în cauză propune (și) o meditație despre liberul arbitru și fatalitate: n-am găsit nici o pagină care să corespundă caracterizării. Ca de obicei, criticii sînt niște pungași incorigibili.

6. I.S. Turgheniev, Rudin, traducere din limba rusă și note de Adriana Liciu, Polirom, 2016, 192p. Un individ banal, bun vorbăreț, mai degrabă umil și mai curînd fricos, dezamăgește o fecioară. Adică refuză să fugă în lume cu minora care îl iubește. Procedează rațional. Moare pe o baricadă în revoluția de la 1848 din Paris. Unii critici literari au insinuat că Rudin este întîiul „om de prisos” prezentat într-o carte. Nu prea cred. E plină literatura de oameni geniali & inutili. Romanul lui Turgheniev devine obositor prin faptul că naratorul știe tot (e omniscient, cum ar veni, ca și naratorul lui Saramago) și ține morțiș să ne țină la curent cu erudiția lui. Se grăbește să divulge tot ce simt, tot ce gîndesc personajele în sinea lor, dacă o damă are o mîncărime în nas și de ce... Nimic nu rămîne neconsemnat de autor. Cititorul iese strivit.


N-am pus la socoteală cărțile de filosofie, epistola despre nimic și tenebre a lui Fredegisus, scurta istorie a fericirii publicată de Nicholas White în 2006, la Blackwell. Vreau, deci, să știu cum stau cu fericirea. Constat, în încheierea acestei dări de seamă, că am citit mai mult vechituri. În octombrie, chiar de mîine mă apuc, voi citi numai cărți apărute în toamna și iarna lui 2017.


P. S. În imagine: Georges de la Tour (1593 - 16, L'éducation de la Vierge (1647).


Citiţi în continuare!

vineri, 29 septembrie 2017

Nu spune unei femei că este frumoasă, fiindcă va trebui să-i spui asta și peste o sută de ani...





Am recitit nu de mult o piesă No (un text dramatic, deci) a/l lui Yukio Mishima. Piesa, care este un text foarte scurt, se numește Sotoba Komachi. O rezum aici pentru cei care nu au citit-o încă, fără a intra însă în amănunte. Poate un posibil cititor va voi s-o verifice, cu acest prilej, și nu vreau să-i stric plăcerea de tot. Despre ce este vorba?

Iată, foarte pe scurt, așadar, desfășurarea ei. Într-un parc se întîlnesc, ca din întîmplare, la lăsarea serii, o bătrînă (al cărei nume e, desigur, Komachi) și un poet. Cei doi intra în vorbă. Poetul reproșează bătrînei (a împlinit 99 de ani) că nu înțelege mistica nopții, fericirea celor care stau îmbrățișați pe băncile din jur, solitudinea exclusivă a tinerilor amanți. Are sufletul prea uscat și nu mai pricepe candoarea lumii. Bătrîna pare a nu da nici o atenție acestor reproșuri. Abia cînd poetul o întreabă ce a făcut și dacă a mai fost iubită cîndva, Komachi îi povestește o întîlnire, a ei, de altădată. Treptat, povestea devine reală.

Pe nebăgate de seamă, are loc o coborîre în spațiul misterios al iluziei. Ficțiunea se deschide brusc într-o altă ficțiune. Prezentul iluziei, mult mai pregnant, se insinuează, pe nesimțite, în iluzia prezentului. Este, și de aceasta dată, seară. Femeia se află alături de iubitul ei, căpitanul Fukakusa, la un bal, într-o clădire somptuoasă, sub policandre de lumini. Cînd bărbatul vrea să-i spună că este necuvenit de frumoasă, femeia, care e tînără, de astă dată, îi interzice complimentul, avertizîndu-l că, dacă va face altfel, va muri. Și că se vor vedea abia peste o sută de ani. Întîlnirea se va repeta aproape întocmai: vor fi din nou împreună, barbatul îi va repeta că e frumoasă, deși ea va fi atunci bătrîna și cu trupul veșted. Și, drept consecință, va muri.

Pe măsură ce femeia rememorează scena de bal, poetul retrăiește acea noapte, coboară în ficțiunea secundă, ca într-un labirint, și vrea să-i declare bătrînei că e, în realitate, o femeie de o amețitoare frumusețe. În pofida evidenței, el chiar o vede aievea de o frumusețe nespusă. Komachi îi repetă că va muri. Și că se vor întîlni abia peste o altă sută de ani. Dar poetul riscă orice și-i declară adevărul. La sfîrșitul piesei, bătrîna e din nou singură. Previziunea de altădată s-a împlinit.

Piesa lui Mishima mi s-a părut mereu, la fiecare lectură, o enigmă chinuitoare. La urma urmei, povestea lui nici nu are o soluție. Ambiguitatea piesei se păstrează, după fiecare lectură, intactă. Nici una nu-i poate anula taina. În ciuda eforturilor mele, enigma persistă. I-am propus de-a lungul vremii o mulțime de explicații. Nici una nu m-a adus mai aproape de adevăr. Poate că Yukio Mishima a vrut să spună ca există dintotdeauna, în lume, o singură femeie și un singur bărbat. Și că pentru acest bărbat femeia iubită va rămîne mereu la fel de frumoasă, în pofida timpului, a morții și a evidenței. Că există, de fapt, o singură iubire. Și că de la început, pe scena lumii se joacă mereu, sub alte măști, aceeași piesă No: cineva observă frumusețea iubitei, sesizează un înțeles peren, încearcă să-l formuleze și moare, așa cum i s-a prezis deja de către aceeași (și totuși mereu alta) femeie. Un avatar al său va proceda la fel. Un avatar al său va muri...

Dar de ce iubirea, frumusețea și moartea stau mereu împreună, nimeni nu poate spune… Deși are sînul moale, pielea flască, fața adînc ridată, femeia iubită continuă să fie frumoasă, ea este veșnic frumoasă. Fiind o consecință inevitabilă a iubirii, frumusețea durează, bineînțeles, cît iubirea. Prin urmare, iluzia e întotdeauna mai puternică decît evidența, fiindcă evidența înseamnă numai ceea ce se vede; iar ceea ce se vede nu epuizează nici universul și nici adevărul. Dar și acest înteles mi se pare precar.

Ca atare, îmi propun să recitesc piesa lui Mishima peste o sută de ani. Sînt sigur că o voi găsi la fel de frumoasă, chiar dacă semnificația de atunci va fi cu siguranță alta decît semnificația pe care i-am găsit-o acum.

O ultimă observatie. Ca si problema de matematică, o parabolă deține, de obicei, o unică soluție: semnificația. Firește, căile de a accede la soluție sînt multiple. Cea mai firească este și cea mai simplă. Dar la capătul căutării, cu oarece efort, soluția poate fi găsită. Problema provine dintr-o complicație deliberată a datelor inițiale. Cu puțină ingeniozitate, oricine o poate rezolva. Remarc însă că piesa lui Mishima nu intră nicidecum în definiția parabolei. Fiindcă nu are nici o soluție (sau are o infinitate de semnificații), piesa lui nu este, propriu-zis, o parabolă. În asta constă diferența. Odată descifrată, parabola își pierde misterul. Problema nu mai prezintă nici un interes.

Enigma propusă de Mishima, în textul său, rămîne însă, pentru oricare cititor, neștirbită, precum frumusețea ascunsă a bătrînei Komachi. Adevărul nu pretinde să străbați o cale anume pînă la el. Intuiția sa e întotdeauna directă și imediată.

P.S. Am spus că în parc poetul se întîlnește în mod aproape întîmplător cu bătrîna. Oricine poate observa, chiar din articolul meu, că m-am înșelat. În piesa lui Mishima, nu există hazard. Și nu am spus foarte limpede că, la capătul declarației lui, poetul moare. Vestirea femeii s-a împlinit. Și se va împlini întocmai ori de cîte ori poetul o va întîlni pe Komachi...

[vineri, 7 ianuarie 2005]

P. P. S. În imagine: Utamaro Kitagawa (1750 - 1806), Bijin Combing Her Hair.


Citiţi în continuare!

miercuri, 27 septembrie 2017

Binevoiți a primi cinci vești proaste? Nuuuuuu? Dacă nici la primit nu vă înghesuiți, atunci cînd?



De cînd mă aflu pe fața încăpătoare a pămîntului (fără să-mi pot justifica în vreun fel prezența), am constatat următoarele. Și anume:

1. că puterea blogurilor de a-i determina pe ceilalți să citească o carte se reduce la 0; forța revistelor culturale e cam tot pe acolo, din păcate; a trecut vremea în care o recenzie chiar conta în vînzarea unui volum; acum efectul ei e destul de ipotetic; din cîte am remarcat singurul site căutat a rămas Bookaholic.

2. că singura modalitate de a găsi cît de cît cititori adevărați, cea mai eficientă, de altfel (îmi asum tautologia), este întîlnirea directă cu ei, așa-numita „lansare de carte”; Veronica D. Niculescu poate depune mărturie, a oferit autografe pe 120 de exemplare din ultima ei carte, O vară cu Isidor; a rămas impresionată de evenimentul de la Cărturești Palas, la care n-am putut, din păcate, participa; amănunte despre carte aici.

3. că pe Facebook toată lumea vorbește foarte frumos despre cărți, fără ca aceste discuții să sporească simțitor numărul cumpărătorilor; în librării e o pustietate ca-n rai; înseamnă pur și simplu că vorbim numai noi înde noi (cam ca poeții care se citesc și se citează numai ei înde ei, parcă ar fi un conclav de cardinali agnostici în căutarea unui Papă ateu); cine nu a prins (de acasă, de la părinți, vreau să zic) plăcerea lecturii nu va da nici o atenție numeroaselor postări cu cărți și cu chipuri spiritualizate de autori pe FB;

4. că ziarele nu acceptă rubrici despre noile apariții culturale (criticii literari nu fac rating, s-au ascuns în pustie, au obosit, se țin de polemici fioroase) și nu le consemnează, cu excepția Coloanei de foc de Ken Follett, „cel mai așteptat roman istoric al anului”, poftim știre!; am aflat acest amănunt fericit din Adevărul; nu mi se pare destul.

5. că există un trafic odios cu așa-zise cărți în PDF, deși poliția Google promite mereu să închidă site-urile cu astfel de produse; nu doar editurile pierd din pricina acestui comerț, ci și autorii; Polirom nu mi-a publicat nici o carte în versiune online, dar Breviarul sceptic circulă deja în PDF; nu m-a contactat nimeni, nu m-a întrebat nimeni ce părere am, dacă sînt fericit, dacă mă simt nașpa; firește, eu reprezint o victimă neînsemnată, cele mai traficate cărți aparțin altor scriitori.

Aș dori să mai văd cititori (mai pasionați decît mine) înghesuindu-se în librăria Junimea (încă în viață), în librăria Mihai Eminescu (dezafectată), în anticariatul de la Casa Cărții (dispărut azi), egoiști, gata de harță pornind de la un titlu. Dar asta mi se pare deja o utopie.


P. S. În imagine: William Etty (1787 ‑ 1849), A Girl Reading (c.1842).


Citiţi în continuare!

marți, 26 septembrie 2017

Dacă vrei să cucerești instantaneu o femeie, depune-i în urechiușă un citat din Montaigne



La urma urmelor, pasiunea citatelor nu este în sine nici bună, nici rea. Eseurile lui Montaigne, de exemplu, sînt pline de citate latinești și nimănui nu i-ar trece prin minte să-l blameze pe autor, ori să pună abundența citatelor pe seama dorinței filosofului de a simula astfel, printr-un material de împrumut, o activitate ideatică viguroasă și de a di-simula o absență de conținut vital autentic.

Înainte de orice, Montaigne a fost un livresc. Prezintă viața prin cărți. Judecă oamenii după descrieri și portrete narative, nu se îndoiește de portretistica istoricilor. Merită să reflectăm (și) la acest aspect. Am făcut-o deja în Porunca lui rabbi Akiba. O voi face (și) altădată.

Turnul în care scria (de fapt, sala în care se plimba și dicta unui secretar) era/u împodobit/e inițial cu 59 de inscripții. Pe unele le-a înlocuit. Cîteva l-au marcat definitiv. Acestea au rămas pînă la moartea lui. Le găsim reproduse întocmai în eseuri.

Cînd ridica ochii în tavan, filosoful dădea peste profunzimi din Martial, peste versete din Horațiu, peste propoziții din Sextus Empiricus, peste îndemnuri din Scripturi: „Nolite esse prudentes apud vosmetismos” (sf. Pavel: „nu vă credeți voi singuri înțelepți”), „Servare modum finemque tenere” (autor neidentificat: „păstrați măsura, observați limitele”), „Per omnia vanitas” (Eclesiastul: „în toate [nu descoperi decît] deșertăciune”) etc.

L-au pasionat sentențele și, din cîte știu, nimeni nu i-a reproșat vreodată excesul de citate. De fapt, scopul lui inițial a fost să redacteze o chrestomatie sumar comentată, abia mai tîrziu s-a îndepărtat de autorități. Și nu-i putem reproșa erudiția dintr-un motiv evident: în pofida citatelor, Montaigne a fost un eseist foarte original. Gîndea întotdeauna cu / de capul lui, a avut și idei bizare (cu privire la femei și amor, de exemplu, nu-i bine să te căsătorești din dragoste, afirmă surprinzător într-un loc), deși nu ținea morțiș să fie un original: pentru el, citatele erau numai și numai un prilej de meditație și, de ce nu?, o vanitate de erudit la mîna a doua. Nu și-a făcut chip cioplit din ele.

Așa și trebuie să fie. Să cităm doar ceea ce ne face și ne ajută să gîndim. Altfel citatul nu are nici un rost. Nu produce nici o lumină.

Am întîlnit cîndva oameni în toată firea care își rezervau timp pentru a învăța pe de rost citate (aveau antologii special pregătite), îndeosebi înainte de reuniunile publice (înainte de o conferință, de un simpozion, de o întîlnire la vîrf, înaintea unui congres mondial etc.). Unii dintre ei memorau anecdote, faptele apostolilor filosofiei. Alții ziceri.

Nu poți conversa erudit (și nici nu ești om întreg) dacă nu poți reproduce, în momentul culminant, o înțelepciune de-a gata, un enunț opac, un amănunt biografic, o curiozitate, dacă nu stîrnești euforie. În schimb, dacă încerci să gîndești cu mintea proprie, indispui complet auditoriul, riști să fii dat afară din salon.

Îți riști blazonul și cazi în anonimat...


P. S. În imagine: Marcel Nino Pajot (1945 - ): Le petit lacet noir.


Citiţi în continuare!

luni, 25 septembrie 2017

Cinci chestii pe care le pricepi abia după ce ți-a crescut o barbă pînă la brîu, fiindcă sînt foarte subtile



După ce citești muuuult, muuuuult și îmbătrînești de atîta citit, faci o barbă albă pînă la brîu, deci, tocmai atunci pricepi (cam tîrziu) cîteva chestii foarte simple, pe care, de altfel, le știau toți cu excepția ta. Și anume:

1. Că autorii care îți plac cel mai mult (și pentru care ai fi în capabil să faci moarte de om și să devii un serial killer) nu plac tuturor în exact aceeași măsură. Ofer numai două exemple dintr-o mie: Philip Roth și Kurt Vonnegut. Tu mori de plăcere citind Teatrul lui Sabbath (despre care ai discutat în repetate rînduri), iar LuciaT scrie negru pe alb, aici, cum că proza lui Roth n-a făcut-o niciodată să cadă pe spate. Se referă la Viața mea de bărbat (Polirom, 2008), dar orișicîtuși, gheara leului se simte pretutindeni, nu doar în Teatrul lui Sabbath și în Pastorala americană... În schimb, tu nu cazi pe spate cînd citești Clarice Lispector, de-o pildă, ceea ce reprezintă o mică bizarerie în istoria mondială a receptării. Americanii o citesc în spasme...

2. Mai pricepi și că, în România (dar putem numi și Bulgaria, Serbia, Slovenia sau Kosovo), oricît de senzaționale ar fi / ar părea, cărțile următorilor autori, ele nu vor deveni niciodată bestseller: Philip Roth și Kurt Vonnegut (dacă tot i-am pomenit la punctul 1), Vladimir Nabokov, Alice Munro și, la urmă, dar nu în ultimul rînd, însuși Roberto Bolaño. Nici Saramago nu s-a bucurat de cine știe ce succes. În zadar vor sări cititorii autohtoni să mă contrazică, în zadar îmi vor arăta cărțile pe Facebook, într-un selfie livresc (mîna ținînd strîns cartea, degetul mijlociu pătrunzind gingaș între pagini), în zadar vor striga și vor sălta de enervare, barba mea albă îmi dă tot dreptul să susțin opiniuni ferme și să cred în tăria lor axiomatică.

3. Decurge în chip absolut necesar din 2. În România, nu e posibil un bestseller, fiindcă în România (spre deosebire de China, Rusia, Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Japonia și altele) nici o carte nu se poate vinde într-un tiraj mai mare de 15 mii de bucăți. Pentru un editor autohton, valah de-ai noștri, un tiraj de două mii este o fericire, la trei mii face apoplexie. Excepțiile pot fi numărate pe degete. Cînd producția de carte din România reprezintă doar un sfert din producția editurii Gallimard, problema unui bestseller nici nu se mai pune.

4. Nu decurge din 3, dar îi urmează îndeaproape. Mai pricepi, în încheiere, că oricît umor ar avea autorul și oricîtă vervă narativă, el nu va reuși un roman cu adevărat bun decît dacă va avea și o miză. Citesc Sirenele de pe Titan de Kurt Vonnegut, mă distrez de minune (umorul prozatorului e sclipitor, satira lui e magistrală) și, în același timp, îi înțeleg pe criticii americani din 1959, care au strîmbat din nas și au considerat-o o carte numai bună de a fi trecută pe o listă de nominalizări la premiul Hugo (pentru romane SF). Și cam atît. Premiul a revenit, firește, altcuiva. So it goes...

5. Pricepi, în sfîrșit, că mulțimea lecturilor (și subțirimea lor) nu te-au făcut mai descurcăreț în viață, tot un bleg ai rămas, alții au mașini și vile în Bîrnova, tu ai un simplu guturai...


P. S. În imagine: Jeanne Lorioz (n. 1954 - ), Liseuses. Et autres dames.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 23 septembrie 2017

5 romane excelente scrise în plină senilitate



Se pot scrie cărți bune la cea mai profundă senectute (și senilitate), întreabă anacronicul din mine, și răspunsul nu poate fi decît unul singur: mai probabil, nu.

Bătrînul s-a săturat de scris, nu mai găsește cuvinte noi, e stăpînit de idei fixe și de rutine, impulsul creativ i-a secat de mult, iar dacă scrie nu face decît să-și maimuțărească (adică să-și re-scrie) vechile cărți (și e acuzat de manierism). Se dă exemplul lui Immanuel Kant, care avea 57 de primăveri, cînd și-a tipărit Critica rațiunii pure, și 66 cînd a scos Critica facultății de judecare, în 1790. Dar acest exemplu nu este cîtuși de puțin concludent, fiindcă ideile pe care le expune - într-o proză suficient de încîlcită ca să-i îngrozească pe studenți - îi veniseră buluc încă din perioada „precritică”.

Dar romane? Ar fi prea simplu să spun: nu știu, nu cunosc. Un singur prozator a fost foarte fecund la bătrînețe (adică după 60 de ani) și anume José de Sousa Saramago. Dar și în acest caz se pune o problemă asemănătoare: ceea ce face farmecul lui Saramago e locvacitatea ironică a naratorului (de altfel, cea mai puternică prezență din cărțile sale) și ideea acestui narator s-a ivit în mintea lui Saramago cu mult înainte de a-și redacta prima capodoperă, Memorialul mănăstirii, la 59 de ani. A publicat Eseu despre orbire la 73 de ani și Călătoria elefantului (în care naratorul devine de-a dreptul agasant, strident chiar, ce v-am spus în legătură cu manierismul?) la 86 de ani (e, totuși, un record).

Dacă merg înapoi, se cuvine să-l menționez pe Thomas Mann. A publicat Doctor Faustus la 72 de ani și Alesul (un roman excelent, după gustul meu) la 76. Dar Alesul este re-scrierea unei legende medievale, prozatorul avea, așadar, subiectul și trama de-a gata (nu mai trebuia să inventeze nimic), ironia și umorul nu-l părăsiseră (astea mor abia odată cu omul, se vede și din Călătoria elefantului, la Saramago), a ieșit, prin urmare, o capodoperă, dar cine ar cuteza s-o compare cu Muntele vrăjit?

Iar dacă merg și mai în afundul timpurilor, ajung, firește, la contele Lev Nikolaievici Tolstoi. Împlinise 71 de ani, cînd publica Învierea, dar romanul ilustrează perfect suma ideilor fixe ale autorului, toate retrograde, cu excepția anticlericalismului, întotdeauna benefic și salutar. La Haji-Murad, intermitentul scriitor a lucrat între 1896 și 1904 (în 1904 avea 76 de ani). Nuvela s-a tipărit postum. Și e mult mai puțin erodată de idei și obsesii decît romanul...

Dacă merg și mai în afund, nu mai găsesc chiar nimic. Shakespeare și-a încheiat socoteala cu literatura (și teatrul) la 40 de ani. Stătea la moșie și trafica grîu, funcționarii imperiali i-au pus gînd rău (în perioadele de secetă, vindea grîne cu suprapreț), era s-o pățească...


P. S. În imaginea de deasupra notei se poate observa reproducerea unei picturi realizate de tînărul Henri Evenepoel (Belgian, 1872–1899), intitulată Dans l'atelier Gustave Moreau: Le vieillard (1894).


Citiţi în continuare!

miercuri, 20 septembrie 2017

Criticii literari? Niște mari mîncători de clar de lună...



Dacă tot am menționat ieri că Flaubert nu-i prețuia deloc pe criticii literari, m-am gîndit că un citat, sau două, sau chiar trei nu pot decît să ne amuze. Am căutat, deci, volumul de corespondență, tradus prin 1985, și l-am răsfoit foaie cu foaie de la un capăt la altul. Noroc că am subliniat frazele. Altfel nu mă descurcam, n-aș fi terminat nici mîine.

Nu-mi este deloc limpede de ce Flaubert îi afurisea pe critici ori de cîte ori se gîndea la ei, nu prea des, cum vom vedea. Încă nu publicase nimic, nu-l criticase nimeni. Locuia într-un cătun pe malul Senei, într-o riguroasă solitudine. Și nici nu trăise prea mult în Paris, nu coborîse, așadar, în lupanarul găștilor literare antinomice și al premiilor academice. Nu avea nimic de împărțit cu starurile zilei. Neîndoios, socotea critica și istoria literară (dar și eseistica, adică datul cu părerea despre orice, cu egală seninătate și incompetență) sub nivelul operei creative. Iată temeiul: „Critica este pe ultima treaptă a literaturii... Ea vine după epigramă și acrostih, care pretind cel puțin oarecare efort de invenție” (scrisoare din 28 iunie 1853). Avea haz! Oricît de critic literar m-aș socoti (de eseist ce să spun?), nu-i pot nega umorul...

Iată ce am ales pentru azi:


„Ce ocupație supidă este și critica... Mediocritatea își potolește foamea cu această mică hrană cotidiană care, sub aparențe serioase, ascunde vidul. E mult mai ușor să discuți decît să înțelegi, și să pălăvrăgești despre artă, ideea de frumos, ideal etc., decît să faci cel mai mărunt sonet sau cea mai simplă frază” (15-16 mai 1852, scrisoare către Louise Colet, p.113).

„Criticii sînt ca purecii care sar întotdeauna pe așternutul alb și adoră dantelele” (14 iunie 1853, către Louise Colet, p.174).

„O, critici! eternă mediocritate trăind pe spinarea geniului pentru a-l denigra sau exploata! Neam de lăcuste... Ce canalie scîrboasă! Spumeg. Toți acești... farsori cu idei arată de ce sînt în stare atunci cînd se trezesc în fața a ceva sănătos... Bat cîmpii și nu găsesc nimic de spus... Afectați, înfumurați, mari mîncători de clar de lună... Nu sînt nici matematicieni, nici poeți, nici observatori, nici creatori, nu știu nici măcar să expună, să analizeze. Activitatea lor cerebrală, fără scop, nici direcție fixă, se îndreaptă cu un egal temperament către economia politică, literatură, agricultură, legea asupra băuturilor alcoolice, industria inului, filosofie, China, Algeria etc., și toate la același nivel de interes... Ăștia-s indivizii care ne judecă! De fapt, mai bine să fii fluierat, aplauzele lor mi se par mai amare” (2 iulie 1853, scrisoare către Louise Colet, pp.179-180).

„Unde-i criticul care citește cartea pe care o recenzează?” (7 decembrie 1872, scrisoare către George Sand, p.375)


P. S. Gustave Flaubert, Opere 4. Corespondență, traducere de Liliana Alexandrescu-Pavlovici, București: Editura Univers, 1985.

P. P. S. În imagine: Canavesio, Le Diable et le Pendu. Fresque de 1492, Notre-Dame des Fontaines, à La Brigue, près de Nice.


Citiţi în continuare!

marți, 19 septembrie 2017

Viața este ceva hidos. O părere a lui Flaubert



Nu-l interesa decît scrisul, scria febril, stătea două zile la un simplu enunț, și nu se oprea din scris decît noaptea: înainte de a adormi citea cîteva pagini din Montaigne, cel mai înțelept dintre toți, sau scria o epistolă către Louise Colet.

Citea eseurile lui Montaigne în pat. După ce dormea cele șase ore legiuite, se apuca din nou de lucru. Făcea planuri minuțioase, nu începea un nou capitol fără un plan amănunțit, știm asta din Bouvard şi Pécuchet. Nu credea în inspirație. Nu-i plăcea să fie întrerupt, chiar dacă era chemat de Louise Colet. Îi mărturisește nemilos într-o scrisoare: „după întîlnirile cu tine, mă simt veșted, golit de idei, lipsit de voință, îmi pierd ritmul, nu mai pot scrie”. În timpul săptămînii, nu se întîlnea cu nimeni. Nu făcea vizite, nu primea. Nu-l arăta nimeni cu degetul: era un anonim. Se plimba destul de puțin și, uneori, făcea o baie în Sena. O dată pe lună, sîmbăta, era vizitat de un prieten poet și, împreună, își citeau cu glas tare manuscrisele. Prietenul compunea poezii fade, dar era neprețuit pentru spiritul lui critic. Flaubert avea încredere absolută în gustul lui.

Nu-i stima pe criticii literari, îi detesta cu plăcere: „sînt niște paraziți; se folosesc de cărțile recenzate pentru a vorbi, în definitiv și exclusiv, doar despre ei înșiși; spun lucruri aiurea; sînt niște inculți; Sante-Beuve n-a priceput nimic din Salammbô, i-am explicat romanul și degeaba, e îngust la minte, obtuz”. Nu avea încredere nici în editori: „pînă nu simt din tot sufletul că am terminat cartea, nu voi publica nici o pagină, nicăieri; și o voi termina exact cînd va fi gata, nu mă interesează zarva”. Nu-i păsa de glorie, de notorietate: „nu-mi doresc să fiu cunoscut (un om nu înseamnă mai mult decît un fir de praf, la ce bun să-i perpetuezi memoria?), dacă nu prețuiesc nimic, nici o judecată pozitivă nu va face din mine un scriitor valabil, iar dacă am norocul să fiu unul, nici o judecată negativă nu mă poate invalida. Doar nătărăii au păreri ferme cu privire la geniul lor, eu nu sînt un nătărău, habar n-am dacă e ceva de capul meu, asta se va vedea mai încolo, dar eu n-o să apuc acele zile...”.

S-a retras din viață, la nici 30 de ani, pentru a scrie. A mai trăit 30. Făcuse o călătorie în Orient împreună cu prietenul său Maxime du Camp, luase un sifilis, își pierduse toți dinții din gură, cercetase lupanarul lui Kuchuk Hanem, care mirosea a păduchi și a lemn de santal. Iubise cîteva femei. Ajunsese la convingerea că viața este ceva oribil: „Obligă-te la o muncă regulată și obositoare. Viața este un lucru atît de hidos încît singurul mijloc de a o suporta este s-o eviți” (p.261, 18 mai 1857, către domnișoara Leroyer de Chantepie). Și încă: „Urăsc viața...”.

Nu știu dacă viața este cu adevărat un lucru hidos. Filosofii cinici așa cred. Dar e greu să fii un cinic riguros...


P. S. În imagine: Matthias Stomer ((1600-1652), Vieille femme à la chandelle (1640).


Citiţi în continuare!

luni, 18 septembrie 2017

Sînt atît de grăbit încît nu mai am timp să citesc repede...



De la o vreme, fac tot posibilul să citesc cît mai încet. A citi încet înseamnă a citi de plăcere. Oricît de ciudat ar părea și oricît de retrograd m-ați găsi, într-o epocă în care toată lumea se grăbește, eu citesc cît pot de încet (am constatat cu surpriză că pot), așezat, metodic, reflexiv...

Să mai spun? Nu-mi place graba nereflectată, graba de dragul ei însăși, graba fără un scop precis (sau cu unicul scop de a achiziționa informații), nu accept agitația ca finalitate metafizică a vieții, și, ca să mă întorc de unde am purces, nu-mi place să citesc repede. Să vă spun și de ce.

Întrebarea cu privire la viteza de lectură m-a frisonat o vreme, demult, cred că încă nu împlinisem 25 de ani. Prietenii mă striveau cu viteza lor. I-am întrebat care este secretul. Mi-au șoptit misterios: „citirea rapidă”, speed reading. Am căutat, deci, un manual de citire grăbită (pe sărite, în diagonală, fotografic etc.). L-am parcurs lent, cu însemnări și extrase, am subliniat unii termeni, ca să-i fac în ciudă autorului. Am mai consultat unul. Nu se deosebea prin nimic de cel dintîi. Principiile erau aceleași: simple. Și arhaice. Le reproduc pentru cei interesați.

În primul rînd, cînd citești, nu trebuie să verbalizezi. Străbați pagina efectiv numai cu ochii, ca sfîntul Ambrosius, magistrul lui Augustin. Limba trebuie să rămînă cît se poate de destinsă...

În al doilea rînd, trebuie să cuprinzi cu privirea cît mai mult dintr-o pagină, un fragment uriaș, o frază inextricabilă, în stilul lui Saramago, al lui Marquez, al lui Immanuel Kant.

În al treilea rînd, trebuie să descoperi cuvintele-cheie dintr-o frază sau dintr-un paragraf. Renunți la verbe, conjuncții și prepoziții, la epitete. Alegi numai substantivele.

Și, în fine, trebuie să ții tot timpul un deget în gură, ca să-l ai umezit și să poți întoarce fulgerător paginile... E nevoie de exercițiu, firește. Și de un scop precis.

Cînd căutăm ceva, un rînd subliniat într-o lucrare, un portret, o sintagmă inedită, un adjectiv monahal, o informație bibliografică, un titlu interminabil, date despre un autor, despre o publicație științifică, fiecare dintre noi va citi rapid. Dar dacă ai terminat facultatea și vrei să înțelegi cît de cît lumea și să te înțelegi și pe tine, lectura rapidă nu se recomandă defel.

Rapiditatea depinde așadar de scop, de natura cărții, de vîrstă, de împrejurări etc. Îi dau dreptate eseistului Joseph Epstein care afirmă într-un articol că străbate cărțile de regulă foarte, foarte încet și că însăși noțiunea de lectură rapidă îi repugnă. Cu cît cartea este mai bună, cu atîta ritmul lecturii se cuvine a deveni mai lent, mai minuțios.

Cam așa citesc și eu. Pricina este simplă: mă tem - ca și Epstein - că nu voi mai avea timp pentru o nouă re-citire. Viața este îngrozitor de scurtă. De la o vîrstă, simțim certitudinea aspră că parcurgem pentru ultima dată cartea la care ne-am oprit și că nu vom avea, în puținul răgaz care ne-a rămas, o altă ocazie de a-i răsfoi paginile, de a cîntări eleganța cutărui epitet, adevărul unui enunț, înțelesul...


P.S. În imagine: Balthasar Klossowski supranumit «Balthus» (1908-2001), Katia lisant (1974).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 16 septembrie 2017

Nymphomaniac, 3



N-aș fi remarcat numele Marian Engel, dacă el n-ar fi fost grafiat greșit (cu un s supranumerar) la pagina 35 din cartea lui Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă. Mi-am închipuit eu că Engels nu poate avea o stră-nepoată în Canada.

Spre rușinea mea, n-am știut nimic-nimic despre Marian Engel pînă acum, deși nu mă îndoiesc că unii cititori au auzit de ea și-i cunosc în mare biografia tumultuoasă. Engel a murit de un cancer la 50 de ani, după ce publicase, în 1976, un roman șocant, scandalos, inuman (respins inițial de edituri, hulit, lăudat și premiat, în cele din urmă), Bear, Ursul (și Faulkner a scris o povestire cu acest titlu).

Despre romanul lui Engel s-a spus că reprezintă „the most controversial novel ever written in Canada”. Așa este. E vorba de o povestire „erotică” (unii critici rigoriști au catalogat-o drept „pornografică”), în care protagonista, pe nume Lou, o tînără bibliotecară, se îndrăgostește de ursul care bîntuie domeniul colonelului Cary. Lou fusese chemată pentru a inventaria și cataloga documentele și biblioteca fostului proprietar. Studiază materialul adunat de colonel, citește cu interes o seamă de legende zoologice. În definitiv, Lou visează (și își dorește) o iubire adevărată, dar bărbații pe care îi cunoaște o privesc fără excepție (și o folosesc) ca pe un simplu „obiect erotic”. Lou nu cunoaște decît întîlnirile pe furiș (și în grabă), nici un bărbat nu pare dispus să investească măcar un dram de tandrețe (de iubire nu mai vorbim) în relația cu pătimașa femeie.

Marian Engel a scris, astfel, un roman despre singurătate, despre dorință și frustrare, despre instinct, inocență, interdicție și vinovăție. Redactînd acest roman, autoarea a urmat sugestiile unei legende naționale „totemice”, intitulată The Bear Princess. Romanul ei a primit în 1976 Governor General's Literary Award - din juriu a făcut parte și Alice Munro -, dar a fost invectivat de către Scott Symons ca fiind „o cangrenă spirituală..., o uniune faustică cu diavolul”.

În cartea aceluiași Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, la pagina 214, am găsit un pasaj semnificativ din Bear, pe care îndrăznesc să-l reproduc în încheiere. Puțin din puțin. Deci:

„A lins. A încercat. Ea ar fi putut fi un purice pe care el îl căuta. I-a lins sfîrcurile pînă ce i s-au întărit și i-a scormonit buricul. Cu mici mișcări l-a orientat spre sud. Și-a săltat șoldurile ca să-l ajute...
- Ursule, ursule, i-a șoptit, jucîndu-se cu urechile lui. Limba, musculoasă, dar capabilă să se lungească ca un țipar, i-a găsit toate locurile secrete. Și, ca nici o ființă umană pe care o cunoscuse, a perseverat în a-i oferi plăcere. Cînd și-a dat drumul, a plîns, iar ursul i-a lins lacrimile”. 

Restul poate rămîne pentru imaginația cititorilor...

P. S. Am copiat din Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, București: Nemira, 2016, 248p., 44, 90 lei.


Citiţi în continuare!

miercuri, 13 septembrie 2017

De ce să mă tem de moarte? Icre negre am mîncat, femei am avut, mi-am cumpărat pînă și un Dodge...



Nu știu dacă toți oamenii își fac bilanțul, cînd sînt pe moarte, sau în preajma ei. Mai degrabă, nu. Au ceva mai urgent de realizat. Și, oricum, de obicei (sau întotdeauna), moartea le-o ia înainte, e mai agilă decît bietul muribund. Și apoi, la ce bun să faci adunări și scăderi (5 momente de fericire, alte 5 de necaz, 5 momente nedecise, nici albe, nici negre, de culoarea spălăcită a vieții), cînd știi prea bine cu tot nu-ți vor folosi la nimic. În fond, nimic nu te consolează după ce ai închis ochii o dată pentru totdeauna. Cinic vorbind, adică alungînd orice iluzie, bilanțul cu pricina nu poate transforma faptul morții în ceva înălțător, într-o epifanie.

Îmi amintesc că poetul Mihai Ursachi a mărturisit odată că nu simte nici cea mai mică spaimă în fața morții: „de ce m-aș teme de ea, icre negre am mîncat, vin de Porto am băut, femeile m-au căutat, și nu în număr mic, lumea am colindat-o, am locuit în Țicău, în Lisabona, în La Jolla, în Texas, în California, l-am citit pe Heidegger pe cînd înotam pe spate în Pacific, mi-am cumpărat un Dodge încăpător (pot urca zece femei în el și tot mai rămîne loc pentru a unsprezecea), de muncit n-am muncit nici o secundă la Stat, n-am fost rob nimănui, sînt în orice clipă pregătit, moartea poate să vină oricînd, o aștept...”. Era în 1990, Ursachi avea 49 de ani. A murit în 10 martie 2003. N-am conchis din afirmația lui că un om trebuie să mănînce neapărat icre negre pentru a spune că a trăit din plin și că nu se teme de moarte. Și n-am dedus, firește, nici măcar faptul că poetul chiar nu simțea un frison, cînd se gîndea la sfîrșit.

Sigur, oamenii trăiesc dintotdeauna ca și cum nu vor muri niciodată, pentru ei moartea este o imposibilitate, se întîmplă doar altora. Bilanțul vieții este, așadar, o raritate, un lux întunecat, deși în Evul Mediu, era o practică obișnuită. Mai nou a devenit ceva facultativ, un moft, o preocupare bigotă, ceva desuet.

Și totuși, vi-l amintiți pe Don Fabrizio Corbera, principe de Salina, duce de Querceta, marchiz de Donnafugata, protagonistul romanului Ghepardul? Am recitit de curînd (asta înseamnă chiar ieri) partea a șaptea a cărții lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, care începe așa: „Don Fabrizio cunoştea senzaţia aceea dintotdeauna. De zeci de ani simţea cum fluidul vital, facultatea de a exista, viaţa deci, şi poate şi voinţa de a continua să trăiască se scurgeau din el încetul cu încetul, dar necontenit, ca firişoarele de nisip care se îngrămădesc şi curg unul după altul fară grabă şi fară opriri prin orificiul strîmt al unei clepsidre” (p.230).

Și apoi: „Făcea ultimul bilanţ al vieţii sale, voia să strîngă la un loc, din imensul morman de cenuşă al indiferenţei, firişoarele de aur ale momentelor fericite... În umbra care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu... 'Am şaptezeci şi trei de ani, am trăit cu adevărat, vreo doi... trei cel mult'. Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Era inutil să se forţeze să socotească: tot restul, şaptezeci de ani” (pp.239-240).

Din păcate, concluzia este una singură: nu-i bine să-ți faci un bilanț decisiv, mai ales cînd nu mai ai posibilitatea de a-l corija și îmbunătăți. Rezultatul iese întotdeauna (dar întotdeauna!) negativ. Decît să trăiești încă o dezamăgire, mai bine îl amîni indefinit... Judecata o vor face alții...


P. S. Am folosit: Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu; cuvînt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, Bucureşti: Humanitas Fiction, 2011.

P. P. S. În imagine: Georges de La Tour, La Madeleine aux deux flammes (1642-1644).


Citiţi în continuare!

marți, 12 septembrie 2017

Borges și enigma lui Shakespeare



Jorge Luis Borges știa englezește, chiar dacă vorbea limba cu un accent aristocratic (ceea ce-l făcea greu inteligibil), și era un statornic admirator al lui Shakespeare, despre care, de altfel, a scris mai multe eseuri și povestiri (cea mai cunoscută fiind, am impresia, „Memoria lui Shakespeare”).

Încă din 1964, Borges a compus un eseu intitulat „Shakespeare's Enigma”, în care discuta falsa și inutila problemă a identității dintre autorul tragediilor și sonetelor și individul concret, născut în Stratford-upon-Avon, în 1564, și decedat tot acolo în 23 aprilie / 3 mai 1616. Shakespeare nu făcuse școli înalte (urmase o „școală de gramatică” în satul natal), după care devenise actor (și dramaturg) în Londra. Puținătatea studiilor sale părea în total dezacord cu evidenta erudiție din piesele de teatru. De unde atîta știință la un actor cu numai cîteva clase de citire și scriere? Deci Shakespeare din Stratford-upon-Avon nu avea cum să redacteze tragediile lui Shakespeare din Londra. Scurt spus: Shakespeare nu a fost Shakespeare. Numele Shakespeare e, neîndoios, pseudonimul altcuiva, poate al lui Francis Bacon, poate al lui Marlowe...

Asta fără a mai pune la socoteală faptul că de la Shakespeare (oricine a fost el în realitate) nu s-a păstrat nici un manuscris, nici măcar o pagină. În eseul din 1964, Borges discută ipoteza identității „adevărate” a lui Shakespeare și conchide cu mult bun simț, în pofida opiniilor amatorilor de scandal, că omul care s-a născut în Stratford (și a murit tot acolo) este, chiar este, culmea!, însuși autorul poemelor, sonetelor și pieselor de teatru semnate cu numele William Shakespeare.

În 1976, la Washington D. C., s-a organizat un mare congres dedicat lui Shakespeare la care a participat crema specialiștilor în domeniu. A fost invitat, firește, și Jorge Luis Borges. Prozatorul a anunțat că va discuta despre „enigma lui Shakespeare”. Prelegerea lui trebuia să fie punctul culminant al congresului. Și, în definitiv, a fost. Cu multe ore înainte, salonul de la hotelul Hilton a fost luat cu asalt, fanii lui Shakespeare și fanii lui Borges s-au bătut pentru un scaun. Martori credibili estimează publicul la peste o mie de auditori emoționați. Alții vorbesc de cîteva mii. N-am fost acolo, nu mă pronunț...

Cînd a apărut Borges îndrumat de doi bărbați solemni spre un podium în fața unui microfon, sala s-a ridicat în picioare și a izbucnit în ovații. Manifestările zgomotoase au ținut aproape un sfert de oră. Borges a rămas drept și a așteptat ca mulțimea să-și revină în simțiri. Cînd s-a făcut liniște, prozatorul a început să vorbească. În imensul salon s-a auzit doar un „vag mormăit”. Nu se distingea nimic clar. Din cînd în cînd, cei din față, privilegiații, ghiceau un singur cuvînt: „Shakespeare”. După care mormăitul continua. Și din nou „Shakespeare”, și din nou mormăitul. Prelegerea a durat mai bine de o oră. Nici un savant n-a părăsit salonul. Toți au așteptat într-o sfioasă reculegere. Și nimeni n-a îndrăznit să meargă la microfon și să-l apropie de buzele ilustrului prozator. Microfonul fusese așezat prea sus, nu putuse capta prețiosul verb. La sfîrșitul conferinței, auditoriul s-a ridicat în picioare și a izbucnit încă o dată în ovații. Savanții s-au bulucit să strîngă mîna oratorului, să-l îmbrățișeze cu gratitudine, pradă unui entuziasm subînțeles. Dacă n-au încetat, pesemne că ovațiile se mai aud și astăzi, după atîta amar de vreme...


P. S. O versiune românească a povestirii lui Borges, Memoria lui Shakespeare, pentru cei ce nu au citit-o încă (sau doresc s-o recitească).

P. S. Am găsit anecdota în Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, București: Nemira, 2016, pp.95-96. Cel care a asistat la prelegerea lui Borges și a consemnat amănuntele prețioase, notează Manguel, a fost Jan Kott.


Citiţi în continuare!

luni, 11 septembrie 2017

Mai are rost să citești o carte despre care știi o mulțime de lucruri?



Astăzi am făcut, cred, cea mai faină afacere. I-am dăruit Claudiei Fitcoschi Micul prinț, cu desenele autorului (Antoine de Saint-Exupéry), în ediția princeps de la Editura Tineretului, traducere de Benedict Corlaciu, 1962, 93p., cu semnătura lui Petrescu G. Tache, elev, clasa a III-a Reală, Liceul Internat, și am primit de la Claudia, în schimb, un exemplar din Călătoria elefantului de José Saramago, Polirom, 2014, cu autograful autorului (scanat, firește).



Cîștigul meu a fost dublu: am dat o carte de 93 de pagini și am primit una de 200, de două ori mai groasă. Și, în plus, am căpătat în locul greoaiei semnături a școlarului Tache G. Petrescu (clasa a III-a), de care nu a auzit încă nimeni, elegantul autograf al prozatorului portughez, de care au auzit toți.

De ce nu mi-am cumpărat cartea în 2014, cînd citeam pe rupte, vă rog să nu mă întrebați. Pur și simplu nu știu. Sînt mistere în destinul omului mai presus de puțina lui înțelegere. De ce vreau s-o citesc chiar acum nu-i greu de dumirit. Am găsit într-o recenzie din România literară informația că dintre toate cărțile pe care Saramago le-a scris după ce a primit în 1998 premiul Nobel cea mai bună și mai bună (și mai vîndută) ar fi tocmai Călătoria elefantului. Asta m-a pus pe gînduri. Dacă aș fi găsit recenzia în Ramuri sau în Convorbiri literare, n-aș fi dat nici doi bani calpi pe ea. Nu mi-ar fi trezit interesul. Cu România literară e altceva. Acolo publică floarea scriitorimii române, lamura literatorilor valahi, la crème de la crème. Cu asta am spus tot...

Deci, mi-am făcut o imagine despre romanului lui Saramago. Cunosc deja fraza lui arborescentă, cu întorsături ironice (și concluzii neașteptate), știu că scrie numele personajelor cu literă mică (joão III, regele portugaliei, catarina de austria, soția preapioasa a regelui joão, supranumit el însuși mai tîrziu „cel pios”, maximilian, vărul reginei catarina, solomon, elefantul, subhro, cornacul, adică îngrijitorul lui etc.), știu că descrie călătoria unui elefant (darul de nuntă al perechii regale pentru arhiducele Maximilian) de la curtea din Lisabona și pînă la curtea din Viena, în anul 1551, și mai știu că bietul solomon va ajunge cu bine, după un drum foarte dificil prin ținuturile aride ale Spaniei, prin orașele Italiei, pe mare și prin trecătorile friguroase ale Alpilor. Călătoria s-a petrecut cu adevărat și a fost consemnată de istorici. Pornind de la faptul istoric sărac, Saramago a închipuit o poveste și ne oferă detaliile concrete.

Așadar, știu mai mult decît ar fi necesar să știe un cititor riguros, cînd începe o carte nouă. Ideal e să nu cunoști despre carte și autor absolut nimic, dar asta nu mai e cu putință. Știu pînă și amănuntul că ziarul El Pais a caracterizat romanul lui Saramago ca „un triumf al limbajului, imaginației și umorului”. Întrebarea mea este, deci, următoarea: mai are rost s-o citesc? Ce ziceți? Mai bine nu ziceți nimic...

Peste cinci ani de la această lectură, în 2022, voi ști cu siguranță mult mai puțin decît știu acum, nu voi scăpa de binefacerile amneziilor. Ce-aș primi în plus dacă aș citi cartea? O plăcere, probabil. Dar dacă voi trăi o plăcere, numita plăcere va fi atunci, într-un viitor pe care nu știu dacă-l mai apuc, complet uitată...

În treacăt fie spus, mi-aș dori o carte compusă de un anonim, nu mai mare de 800 de pagini, toate albe...


P. S. Am în mînă: José Saramago, Călătoria elefantului, traducere de Mioara Caragea, Iași: Polirom, 2014, 196p., 16, 33 lei.



Citiţi în continuare!

duminică, 10 septembrie 2017

Trei cărți pe care toți erudiții le-au citit la vreme cu excepția mea



Există cîteva cărți pe care toată lumea le-a citit încă din copilărie. Și, mai ales, atunci. Țin, s-ar zice, de bibliografia ei esențială și obligatorie. Doar inocenții n-au auzit de ele și nu le-au parcurs cu sfințenie de zeci și zeci de ori.

Mă refer, firește (și în primul rînd), la Micul prinț, povestea fantasy a lui Antoine de Saint-Exupéry (prozatorul era și conte), apoi la cele două cărți despre Alice (Alisa în Țara Minunilor și Alisa în Țara din Oglindă), scrise de matematicianul Lewis Carroll, și, în sfîrșit, la Aventurile lui Pinocchio, brodate de Carlo Collodi și intitulate inițial, cînd au fost publicate în foileton, La storia di un burattino (Povestea unei păpuși). De Burattino am auzit, dar era vorba de prelucrarea rusească a poveștii.

O vreme, din pricini pe care încă le ignor, am sfidat această erudiție. Și nu m-am simțit deloc tulburat, chiar dacă prietenii mei de atunci (dar și cei de mai tîrziu) vorbeau despre aceste prestigioase titluri ca despre ceva de la sine înțeles. Discuția lor producea în rîndurile amicilor momente de frenezie. Îi priveam nedumirit și nu-mi puteam explica extazul lor cvasi-mistic. Îmi păstram seninătatea și hotărîrea de a nu le citi.

De obicei, la vîrsta frăgezimilor și a vanității inflamate, simpla menționare a unui autor nou / necunoscut constituie un impuls suficient pentru a citi o carte. Fugi la bibliotecă și ceri înfrigurat autorul. Citești ca să nu rămîi mai prejos. Citești ca să nu fii umilit. Ca să învingi în polemici și să-ți umilești adversarul. Prietenii de lecturi sînt, se știe de secole, cei mai aprigi judecători. Dacă nu cunoști o carte, prin binecuvîntarea lor, ajungi direct în iad.

N-am străbătut acele titluri sacrosancte decît foarte tîrziu. Pe Lewis Carroll l-am studiat la cursurile de Logică, în Facultate, este autorul unui paradox foarte amuzant, inspirat de sofismul cu Ahile cel iute de picior și broasca țestoasă. Dar tot nu i-am citit (atunci!) cărțile de ficțiune. Este singura lacună pe care o regret întru cîtva. Poți trăi liniștit și fără Micul prinț. Și fără Pinocchio (deși eu am parcurs Burattino). Dar faci figură de naiv și de încăpățînat dacă refuzi la infinit să citești Alice în Țara minunilor.

Mi-am amintit de istoria asta (un episod minor din istoria globală a ignoranței și trufiei omenești), fiindcă citesc cartea lui Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, și fiecare articol este precedat de un motto din Lewis Carroll. Legătura dintre articol și fragmentele din povestirea Alisei nu-mi este deloc evidentă. Cartea cuprinde eseuri de tot felul, mereu interesante (voi mai vorbi despre ea). M-a cuprins brusc invidia. Alberto Manguel poate cita pe de rost din minunata carte a lui Carroll, eu nu...

Jenant!!!


P. S. Am în vedere, desigur: Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, București: Editura Nemira, 2016, 248p., 44, 90 lei.

P. P. S. În imagine: Hatem Aly (ilustrator egiptean, trăiește în Canada), Little Prince.


Citiţi în continuare!