joi, 19 octombrie 2017

Cum poți scăpa de sărăcie fără să muncești și cheltuind zilnic orice sumă vrei



Lucius Annaeus Seneca este foarte afecționat pe FB. Are și pagină personală. Se citează din scrierile sale mai multe ziceri decît din eseurile lui Octavian Paler. Și pe bună dreptate.

Seneca a fost memorabil cu două milenii mai devreme. Banalitățile lui sînt mai proaspete, cum ar veni, decît lapalisadele lui Paler. Cea mai tare dintre toate (ale lui Paler) mi se pare aceasta: „Ceea ce nu ai trăit la timp nu vei mai trăi niciodată” (s-ar prea putea ca enunțul să fie apocrif). Spusa este atît de vagă încît poți înțelege prin ea absolut orice. Dacă n-ai murit la timp, nu vei mai muri niciodată. Dacă nu te-ai bucurat de vin la tinerețe, nu vei mai simți niciodată gustul și atracția vinului. Dacă n-ai iubit la pubertate, nu vei iubi nici la bătrînețe. Dacă nu te-ai întîlnit cu femeia vieții la 19 ani, n-o vei întîlni nici la 45. Ar fi culmea! Ambiguitatea produce întotdeauna impresia de mister virginal, de confidență oraculară. Așa se exprima și Pythia. Ceva din virtuțile profetice ale foștilor oraculari s-a manifestat brusc și în făptura prozatorului român.

Mă întorc la Seneca. Se înțelege imediat că nu am nici o simpatie pentru consilierul lui Nero. Seneca a fost un abil mînuitor de cuvinte, nu se omora cu silogismele, dar el înțelegea prin filosofie, probabil, altceva decît faptul de a gîndi. El înțelegea filosofia ca mod de viață. Cel puțin așa cred Pierre Hadot și Michel Foucault. Seneca trăia, nu gîndea. Alături de Cicero, Seneca a creat lexicul filosofic latin și european. Nu-i puțin lucru. El a tradus cel dintîi „ousia” prin „essentia”. Dar astea sînt de-acum finețuri...

V-am spus că a fost un abil mînuitor de cuvinte, deși nu am nici o stimă pentru filosofii de cuvinte. Filosoful onest gîndește în argumente, nu în propoziții și metafore. D-aia nu-mi place Agamben. Aș vrea să vă citez un enunț din Seneca și să-i precizez contextul. Într-o epistolă către Lucilius, Seneca afirmă: „Sărac nu este cel care are puțin, sărac este cel care vrea mai mult”. Mă îndoiesc că Octavian Paler ar fi putut compune un enunț la fel de fulgerător.

Deci, dacă ai foarte puțin, dar nu-ți dorești mai mult (că nu te duce capul), ești aproape bogat. Tăiești senin și împăcat cu sine. Cam acesta e înțelesul citatului: să te mulțumești cu ce și cît ai. De îndată ce-ți dorești mai mult, sesizezi că ești într-o stare de plîns. Îți faci singur rău. Enunțul mă binedispune, îl citez adesea studenților (ca să facem haz), dar nu dau doi bani pe el. V-am mai spus: nu-mi place filosofia de vorbe. N-a îmbogățit pe nimeni :)

Învățătura e prețioasă, dar nu se poate aplica în nici un caz lui Seneca însuși, întrucît numitul Seneca era cel mai mare latifundiar din Imperiul roman. Dacă ar fi fost vreun sărăntoc (ca Epictet), l-aș fi crezut și aș fi admis bucuros că Seneca a înțeles filosofia ca acord între gînd și faptă. Seneca nu și-a trăit nici o clipă filosofia.

Prin urmare, Hadot și Foucault n-au nimerit exemplul cel mai potrivit pentru conceptul lor de filosofie.


P. S. În imagine: Gaspare Traversi (1722 - 1770), Mendiant recroquevillé (1750 - 1755). Atribuire incertă.


Citiţi în continuare!

miercuri, 18 octombrie 2017

Cum poți elogia un ilustru defunct chiar dacă nu ai catadicsit să-i citești opera




Toată lumea este convinsă că știe să citească îndeajuns de bine cît să priceapă cea mai dificilă și mai stufoasă carte.

Despre proza lui Proust, ce să zic? În comparație cu Joyce, a devenit limpezimea însăși. Nu a fost întotdeauna așa: măcar pentru un poet ca Paul Valéry, Proust a părut un autor opac, peste puterile sale de cuprindere, un creator inaccesibil.

Deci, fiecare dintre noi crede că este (cel puțin) un cititor bun, cel puțin la fel de bun ca Valéry. Dacă n-am avea încredere deplină în virtuțile noastre cognitive, de ce-am mai citi? Dacă n-am spera să accedem în cele din urmă la sensul ultim, copleșitor, al Divinei comedii, ne-am opri din citit și, poate, am renunța la acest obicei, ori ne-am apuca și noi de scris texte incomprehensibile, ca să-i bucurăm / umilim pe ceilalți, de ce bravul Joyce a putut și noi nu?

Ajuns aici, mi-am amintit brusc că Roland Barthes a avut modestia (și îndrăzneala) să afirme într-un interviu, fără ironie, că este un cititor cît se poate de precar („un mauvais lecteur”, declară), măcar dintr-un punct de vedere cantitativ. I se părea că citise mult prea puțin, cîțiva clasici (Racine, Balzac, Verne, plus Sade, care e un prozator foarte dubios etc.) pe care îi comentase, de altfel, abundent și excesiv, ignorînd nume și opere la fel de prestigioase. Își reproșa, cum ar veni, că gîndise prea mult și citise prea puțin.

Firește, dacă privim astfel lucrurile și-l considerăm bun și eficient numai pe individul care străbate zilnic o carte de cinci sute de pagini, atunci nimeni nu poate fi cu adevărat un cititor „ideal”, cu excepția celor care aplică „speed reading” oricărei cărți, indiferent de subiect, poate fi și un tratat despre virtuți.

Cititul presupune (e obligatoriu!) și momente de reflecție pacientă, iar reflecția cere timp, perseverență, nimeni nu gîndește de plăcere și gratuit. Sensul nu se ivește dintr-o dată și nu se oferă de la sine, oricît de iscusit exeget ai fi. Altfel spus, interpretarea unei cărți nu reprezintă aproape niciodată un rapt mistic. Formularea unei ipoteze critice, activitatea propriu-zis hermeneutică presupun o strădanie îndelungată. În fond, nu citim niciodată, recitim. Afirmația lui Nabokov consemnează o evidență prețioasă. Lectura propriu-zisă înseamnă o re-citire.

Așadar, nu-l cred pe Barthes un cititor rău și nici nu socot că proceda greșit, cînd citea meditativ, analitic, minuțios, lent. Ar fi procedat rău, am impresia, doar dacă ar fi trecut într-o singură zi (și în mare viteză) printr-o mulțime de cărți, dintr-un simplu divertisment.

Din același punct de vedere (și numai din acest punct de vedere), Paul Valéry (un înțelept care nu mi-a devenit niciodată foarte simpatic) a fost un cititor și mai rău. Citea puțin, pe alese și se mîndrea cu asta. A încercat în mai multe rînduri să-și justifice lacunele, lipsa de entuziasm pentru unii autori. Nu știu, în schimb, dacă gîndea foarte mult, în Introducere la metoda lui Leonardo da Vinci mi s-a părut mai degrabă confuz (cine gîndește limpede se exprimă limpede, altfel nu-i cu putință), dar e vorba de o lectură de odinioară, m-am ferit s-o repet, cartea nu mi-a plăcut cîtuși de puțin.

Pe lîngă o cuvîntare la Academie despre Anatole France (în care nu spune aproape nimic despre scrierile lui Anatole France, nici măcar despre Grădina lui Epicur, care ar fi trebuit, în principiu, să-i inspire măcar un mic excurs despre plăceri), a rămas de pomină articolul consacrat lui Marcel Proust, în La Nouvelle Revue française (nr.112, ianuarie 1923, pp.117-122), care se voia un omagiu pios la moartea prozatorului și nu reprezintă, azi, decît un text extrem de bizar, o blasfemie subtilă, care a trecut atunci neobservată.

În articolul său, Paul Valéry afirmă nonșalant că nu l-a citit cu maximă atenție pe Proust și nici cu plăcere. A străbătut un singur volum din În căutarea timpului pierdut și a intuit imediat că are de a face cu un autor original, cu un novator (un novator nu este negreșit și un scriitor mare). Dar proza lui Proust i s-a părut mai degrabă încifrată. Iar pentru obscuritate, Valéry (el însuși un scriitor dificil) nu-și găsea nici o vocație.

Declară, așadar: după cum știe toată lumea (sic!), cărțile lui Proust, nu se citesc prea ușor. În pofida acestui fapt, orice autor dificil se cuvine a fi binecuvîntat și primit cu maximă prețuire. Dacă el își formează cîțiva cititori, nu o face niciodată doar pentru sine. Acești cititori prețioși se vor îndrepta și spre Montaigne, Descartes și Bossuet. Cîștigul este al tuturor scriitorilor care „se exprimă în abstracțiuni, în silogisme, care cuprind într-o singură frază corpul unei întregi gîndiri”. Ei nu s-au temut să-i înfrunte pe cititori: „Encore un peu de temps, et nous ne les comprendrons plus”.

Noi, care nu prea ne-am omorît cu Proust în tinerețe (și nici la maturitate), îl vom aproba, pesemne, pe Valéry. Și-l vom privi cu înțelegere și simpatie...


P. S. În imagine: Gobin, Michel, Young Man with a Candle (1681).


Citiţi în continuare!

luni, 16 octombrie 2017

Strîngeți-i de gît pe critici și, în final, dați-le și cu o strachină în cap



Mă uit în jur și mă înfiorez pînă în străfund, simt un junghi cordial în piept: toate cărțile care se publică în România au cel puțin o recenzie pozitivă. Fiecare autor „are părțile lui”, cum se zice de la Montaigne încoace. Unele edituri și-au creat bloguri în acest nobil scop. Eu, unul, le înțeleg. Cartea trebuie vîndută cu orice preț, și orice mijloc e bun, chiar dacă nu e onest.

Nu există carte - oricît de rea - care să nu fi fost lăudată. N-am întîlnit excepții. Uneori, am nevoie de recenzii cinstite (chiar azi am căutat insistent), vreau să știu dacă merită să-mi petrec (sau să-mi pierd) cîteva ceasuri cu un autor și de nicăieri nu rezultă cît de bun / de prost este autorul. Orice titlu e întîmpinat și petrecut de un cor de osanale. Rămîi cu impresia că nimeni nu mai tipărește cărți slabe, pretutindeni apar numai și numai cărți mai presus de reproșuri. Ce-i drept, indiferența publicului face aproape inutil acest efort de promovare. La urma urmelor, peste tot e aproape la fel, nici critica engleză / americană nu e mai brează cu sistemul ei de bestsellers și cu topurile ei dubioase, din care urmează că cel mai teribil roman scris în engleză e Dezonoare de J. M. Coetzee, apreciere profund îndoielnică. Despre francezi ce să zic? Francezul e amabil și guraliv prin definiție, n-ar critica o carte nici să-l pici cu ceară, e rezistent la suferință, a învățat asta la Borodino...

Blogurile de la noi sînt doar bloguri de înștiințare. A ieșit cutare carte, puteți s-o cumpărați de la..., la prețul de... Formidabilă! 5 steluțe, că doar nu dau din buzunar! Entuziasmul e de fiecare dată exagerat, dar eu unul înțeleg foarte bine acest extaz silit. Se citește puțin și la învălmășeală. Cînd se citește puțin, orice mijloc de a stimula acest obicei este moralmente justificat. La urma urmelor, și eu fac (aproape) la fel. Consemnez cărți și-mi doresc să se vîndă. Momesc publicul. Sînt un soi de pețitor pentru mirese neglijate :))

Acuma, mă veți întreba, poate, cîte cărți cu adevărat bune se tipăresc într-un an (la noi)? Răspunsul meu e științific documentat, tăios ca fularul și definitiv ca iarba din vîlcele. În afară de (unele) reeditări din clasici (din clasicii altora, firește), numărul capodoperelor publicate într-un an e (cam) două. În 2014, au fost Laur și Stoner. În 2013 fusese Teatrul lui Sabbath. Anul trecut au fost 2666 și Amuleta. Anul ăsta încă n-am citit ceva foarte tare, poate Augustus de John Williams (citesc romanul chiar acum, nu-i rău). Am recitit de curînd Să nu mă părăsești de Kazuo Ishiguro, un roman excelent, dar nu se pune, a doua ediție e din 2011, a trecut o veșnicie.

În definitiv, numai aceste două-trei titluri ar merita euforia cronicarilor și, în rest, s-ar cuveni recenzii cumpănite. Recenzii vigilente nu mai scrie nimeni în România, cu excepția lui Alex Ștefănescu...

Sigur, gustul nimănui nu este perfect, ce-mi place mie poate să-i displacă foarte bine altuia (tuturor celorlalți) și nu există argument logic prin care să-l conving că greșește. Judecata de gust e precară de felul ei. Nu există vreo dovadăAugustus de John Williams (Polirom, 2017, vezi detalii aici) e un roman bun, faptul că-mi place acum, după 40 de pagini, nu-i o probă suficientă. Dar nici nu se poate găsi una mai bună...



George Orwell (care repeta o opinie kantiană) avea dreptate: „In reality there is no kind of evidence or argument by which one can show that Shakespeare, or any other writer, is ‘good’” (Lear, Tolstoy and the Fool).


P. S. În imagine: Balanța Justiției într-un manuscris medieval.


Citiţi în continuare!

duminică, 15 octombrie 2017

Nebunia scrisului



Nu știu dacă ați băgat de seamă următorul fapt precis (care este și un soi de paradox diabolic): deși cititul a devenit un obicei desuet și deși se citește tot mai puțin, aproape deloc, actul sublim al scrisului continuă să fie o obsesie universală. A fi simplu cititor este, deci, o rușine, dar a fi scriitor (poet, eseist, mai ales eseist, prozator etc.) rămîne (și va fi întru veșnicie) o noblețe, o culminație a speciei umane, a genialității omenești, vîrful unei existențe împlinite. Într-un cuvînt: sfințenia.

Am intrat vineri în Cărturești Palas. Îmi cumpărasem un bilet de avion (dus-întors), trebuie să fac un drum la Cluj, pentru un doctorat, și dacă tot mă găseam lîngă o librărie, am simțit nevoia (și obligația) să intru. Nu treci prin fața unei librării ca prin fața unui magazin de coloniale. În Cărturești, ca în basilica Sfîntului Mormînt: liniște, reculegere, solitudine, hieratism. Păcat că nu pun într-un pervaz icoana cuviosului Arsenie. Ar avea mai mulți mușterii, cu siguranță.

În partea dinspre ceainărie, o brunetă la o măsuță își lua notițe după un curs scris de mînă. Alături avea o cană cu ceai. Mirosea a fructe de pădure, a frăgezimi. Un băiat în costum de licean rătăcea printre rafturile îndoite de cărți, visător, fără gîndul de a răsfoi ceva. În cel mai bun caz, o păzea pe brunetă și o sorbea pic cu pic din priviri.

Nu aveam ochelarii la mine și am rugat-o pe librăriță să-mi dea Hoțul de oglinzi de Martin Seay (Editura TREI, 2017) - thriller lăudat în treacăt de un critic foarte corosiv, care m-a păcălit și cu Luminătorii lui Eleanor Catton. Am cumpărat cartea (mi s-a spus că mai puteam lua două cărți gratis, dar am declinat oferta din lipsă de dioptrii), am pus 59 de lei pe tejghea, am sorbit și eu un pic din brunetă (om sînt) și m-am retras deprimat. Ca ins care are păcatul de a scrie, orice vizită la Cărturești este o lecție de smerenie. Cînd vezi pustietatea și indiferența, îți vine să te lași imediat de scris. Cînd bibliofilii locali nu se înghesuie la un roman de Bolaño (cei de la editura Univers au scos o mulțime), de ce-ar cumpăra cineva un volum de articole? Nimeni nu poate fi atît de fraier.

Și totuși omenirea scrie furibund. Priviți fără teamă în jur... Cei care au ales să nu scrie, să nu-și pună simțirile cutremurătoare în cuvinte, constituie o minoritate neglijabilă. Toți ceilalți (restul copleșitor, adică) compun, versifică, înnădesc cuvinte, enunțuri, articole, schimbă impresii grăbite, se felicită reciproc, își urează multă, multă inspirație, își trec volumele unii altora, se recenzează. Și se întorc la scris. Observ în treacăt că la autorii de astăzi mitul inspirației e ubicuu.

Toți scriu înfiorător de prost, n-au ieșit din Sămănătorism, compun ca pe vremea lui Dinu Ramură și Artur Stavri, chiar mai rău. Nici unul nu citește, sînt sigur, fiindcă dacă ar citi literatură mai nouă, ar scrie, poate, ceva mai bine, iar librăriile s-ar goli subit.

Dar actul scrisului rămîne o noblețe, un rafinament, o subțirime, cum să nu scrii? Cititul? Aș. Cititul e un moft...


P. S. În imagine: Norman Rockwell (1894 - 1978), Bookworm (1926)


Citiţi în continuare!

vineri, 13 octombrie 2017

Cititul omoară nerv cu nerv și distruge sinapsele



O doamnă psihanalist găsește de cuviință să redacteze o carte împotriva lecturii și o intitulează The Solitary Vice: Against Reading (Los Angeles: Counterpoint, 2008). Să mai spun că titlul și cartea au avut succes? Spun.

Pudica sintagmă „viciu solitar” acoperea în perioada victoriană o realitate veche și universală. N-o voi numi nici eu tot din pudoare.

Autoarea lucrării se numește Mikita Brottman, am mai pomenit-o undeva, de curînd, nu mai știu unde, dar argumentele ei sînt destul de banale. Din perspectiva autoarei, lectura nu numai că nu folosește la nimic (ar fi minunat dacă folosul ar fi zero și atît), dar este direct vătămătoare. Cititul intoxică. Are consecințe neplăcute. Deci, într-un cuvînt cu virtuți poetice, este o chestie nașpa.

Scos din bibliotecă, cititorul „solitar” devine ezitant, anxios („Not having a book to read might make you feel anxious and uneasy at first”, p.210), nu-și găsește cuvintele, nu îndrăznește să se combine cu alții (sic!), are un comportament impropriu și nu se descurcă în treburile practice. Lectura a făcut din el un pacient numai bun pentru (cel puțin) 5 ani de psihanaliză. Între noi fie vorba, nici o psihanaliză nu durează mai puțin. Știu asta nu numai de la Marie Cardinal, dar mai cu seamă de la psihanaliștii înșiși. Toți mărturisesc că au fost analizați și inițiați în arcanele meseriei în prealabil, vreme de cel puțin cinci ani bătuți pe muche. Așadar, dacă pun mîna pe tine, nu-i chip să mai scapi...

Revin la Mikita Brottman. Ideea ei principală e că un om normal - pentru a rămîne normal - nu trebuie să citească nimic (sau să citească foarte, foarte puțin). Trec peste faptul că citim permanent tot felul de chestii scrise, lozinci, etichete, afișe, nume de străzi, inscripții funerare, somații de la Judecătoria din Răducăneni etc. Trec, deci, peste faptul că cititul este inevitabil. Mă opresc la ideea că nu se recomandă să citim cărți. Ficțiunea ne face să trăim într-o altă lume (o lume de fantezii și fantazări), cărțile de idei fac din / și în mintea noastră o „confuzie babilonică”. Părerea aparține gînditorului Arthur Schopenhauer, o consemnează în paragraful 261 din Parerga și paralipomena. Tot aici înțeleptul german a scris o propoziție foarte citată de iubitorii cărților. Și anume: „A citi înseamnă a gîndi cu mintea altuia în loc să gîndești cu mintea proprie”. Cine citește prea mult nu mai poate construi un sistem (coerent, bineînțeles) de opinii și idei, încheie filosoful.

Deci Mikita Brottman are înaintași iluștri, nu e deloc solitară în pledoaria ei în contra lecturii. Doctorii din Renaștere își făcuseră o opinie unanimă. Cititul este un viciu morbid. Cititorul are migrene, hipertensiune, suferă de sedentarism și obezitate și, în unele cazuri, spun medicii, produce ramolismentul creierilor. Te trezești dintr-o dată, în fața unei probleme complicate, că nu mai ai cu ce gîndi...

În încheiere, vă dau un sfat binevoitor și salubru: încetați să citiți, aruncați cărțile la gunoi...


P. S. N-ar fi drept dacă n-aș menționa faptul că Brottman găsește lecturii un mic folos: „Literature can help you to reconsider and reshape your sense of self, to rewrite your own story” (p.210). Pînă la urmă, nu asta e și finalitatea oricărei lecturi?

P. P. S. Tom Roberts, illustration for Harpers Weekly, c. 1900


Citiţi în continuare!

miercuri, 11 octombrie 2017

Dicționar de idei primite de-a gata



M-am gîndit cu oarece vreme în urmă să fac cărții mele de eseuri un index rerum, mai limpede spus, un catalog de materii: am cules noțiunile curente din cuprinsul eseurilor și le-am definit cît mai logic. Nu ascund faptul că redactarea lui m-a amuzat întru cîtva. Trebuia să definesc necesitatea, liberul arbitru, hazardul, erudiția, faima etc. (chestii foarte grave), și nu cunosc gînditor care să fi ieșit cu bine dintr-o astfel de încercare, nici măcar ilustrul Agamben. Abia acum am înțeles pricina care i-a împins pe Vladimir Nabokov, pe Kurt Vonnegut, pe Georges Perec să-și încheie cărțile printr-un indice de materii. E o voluptate să-l redactezi... Încerci să definești concis și ascuțit noțiuni imposibil de definit (ori de caracterizat). Iată ce a ieșit din confruntarea mea cu abstractul (articolul e firește fragmentar):


Agamben, gînditor în primul rînd ilustru; vezi filosof,

Arbor scientiae, crește numai în rai, locul în care se întîlneau Adam și Eva,

Autoritate, întotdeauna failibilă,

Citire, lectură, mult mai importante decît scrisul, vezi scrisul,

Destin, nu există decît în cazul celor aleși, este o succesiune de hazarduri,

Erudiție, vezi moft,

Faimă, îl irita pe Flaubert, și-o doresc mulți, puțini au parte de ea, nu face două parale, se declanșează mai ales după decesul scriitorului (cînd nu-i mai folosește, oricum, la nimic), nu aduce fericirea, nu face (la propriu) doi bani,

Filosof, ins care-și pierde vremea cu argumente întotdeauna greșite, nu iubește viața, spune banalități într-un limbaj oracular, ininteligibil, vezi Agamben,

Glorie, vezi zarvă, rumoare; sinonim al deșertăciunii,

Hazard, nu poate fi abolit printr-o aruncătură de zar, numit uneori destin;

Livresc, insul care vorbește ca din cărți, fiindcă nu le-a uitat încă,

Moft, vezi erudiție; vezi glorie, celebritate; vezi Nobel,

Nobel, premiu rîvnit îndeosebi de poeți, nu va fi acordat nici anul acesta lui Philip Roth; vezi moft.

Plăcere, e neapărat vinovată, puțini o simt cînd citesc, puțini citesc cînd o simt, rareori este nobilă, scopul oricărei lecturi; acceptată de Epictet, respinsă de Immanuel Kant, de Schiller, de masochiști,

Scrisul, mult mai important decât cititul, vezi și cititul,

Timp, nu rezolvă niciodată nimic, cf. zicala „timpul le rezolvă pe toate”; curge dinspre viitor spre trecut, dar nu poate fi gîndit decît dinspre trecut spre viitor; dacă mă întrebați ce este, nu știu (cf. Augustin, Confesiuni, X),

Viciu, deseori solitar (cf. Mikita Brottman), partea cea mai plăcută a vieții, exersat, uneori, și prin lectură, vezi virtute,

Virtute, partea serioasă a vieții, se practică mai ales în public, pentru a fi văzut și admirat de toți ceilalți, vezi viciu,

Zarvă, vezi glorie, notorietate; se iscă postum, degeaba.



P. S. Aș aminti că Flaubert a redactat și el un Dicționar de idei primite de-a gata, rămas din păcate neterminat. De altfel, un astfel de dicționar nici nu se poate încheia vreodată.

P. P. S. În imagine: Una dintre doamnele pictate de Jeanne Lorioz (n. 1954).


Citiţi în continuare!

marți, 10 octombrie 2017

O aparență populară: scriitorii sînt țicniți la cap



Se dedică Zilei mondiale a Sănătății :))


Cu siguranță că o nevroză nu e cel mai benefic cadou pentru un scriitor ordonat, mai ales dacă scrie proză.

Nevroza provine din insomnie (insomnia face parte din ea, e un cerc vicios la mijloc), poate și din afundul înzestrării genetice, iar scriitorul de proză (sau de eseuri, dacă poftiți) are nevoie de un somn bun. Inspirația nu te vizitează decît dacă ai dormit bine.

Nevroza e însoțită de gîndurile cele mai iraționale (în sensul că sînt întotdeauna exagerate) și psihologii pretind chiar că este o consecință a lor. Nevroticul gîndește greșit. În nevroză n-ai liniște și e imposibil să rămîi senin, te frămînți degeaba, devii anxios. Nevroza se învecinează, adeseori, cu depresia și, în final, cu sinuciderea. Virginia Woolf și Sylvia Plath sînt victimele ei cele mai cunoscute.

Sigur, toată lumea știe (și afirmă cu malițioasă plăcere) că scriitorii sînt puțin țicniți la cap. Măcar în aparență. Fiindcă există mitul romantic al scriitorului nevropat, alcoolic și nefericit în amor, mulți indivizi contemporani (îndeosebi, versificatorii) fac pe-a nebunii, se afundă în crîșme, fără să aibă habar prin ce chinuri trece un nevrotic autentic. Nu-i suficient să porți un basc roșu pe o parte a căpățînii, ori o jiletcă galbenă sub un sacou verde, nu-i suficient să pleci din tavernă la ora închiderii, să vociferezi în direcția publicului, să-ți lași codiță, pentru a deveni un psihopat veritabil. Și nici pentru a găsi talent.

Un nevrotic scrie în pofida bolii și a universului care conspiră împotriva lui, în pofida fatalității. În realitate, maladia cunoaște remisiuni, mai lungi sau mai scurte, și abia atunci îi oferă scriitorului puțin răgaz pentru munca lui. Abia atunci scriitorul își trage sufletul. Nevroza nu este deloc productivă. Creația exclude nevroza, chiar dacă ideile de nebunie și creație sînt în mintea noastră strict învecinate, ba acoperă aceeași noțiune. Doar omul sănătos poate scrie un roman sau un poem bun. Nevroticul e afundat în anxietăți.

Bineînțeles, au fost scriitori însemnați, celebri pentru ideile lor cel puțin ciudate. Dar a avea idei ciudate, obsesii, a susține năzdrăvănii nu încropesc încă o nevroză. Tolstoi a fost un suflet chinuit și a proclamat fără clipire cele mai bizare și mai extravagante opinii. Una dintre ele leagă strîns căsătoria de castitate. Nesocotirea castității strică familia. Unde nu e castitate exact acolo apare înșelăciunea reciprocă. În acest caz, de la minciună și pînă la crimă nu mai este decît un pas. Păstrați, deci, un mariaj cast! Din fericire pentru el, Tolstoi avea un somn bun și făcea multă mișcare fizică. La 80 de ani, mergea vioi pe bicicletă și se distra împreună cu nepoții. Călărea ore întregi prin pădurile de la Iasnaia Poliana.

O insomnie prelungită l-ar fi făcut, poate, să aibă idei normale, dar nu ar mai fi scris Sonata Kreutzer.

Aș încheia cu un citat din Mario Vargas Llosa. Scrisul înverșunat păstrează sănătatea: „Eu trăiesc scriind. Munca îmi organizează viaţa, mă apără de frustrări, de eşecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm toţi în viaţa de zi cu zi”.


P. S. În imagine: Amedeo Modigliani, Marie, fille du peuple, La petite Marie (1918).


Citiţi în continuare!

luni, 9 octombrie 2017

Kazuo Ishiguro



S-a anunțat premiul Nobel pentru literatură: măcar două vorbe să spun despre Kazuo Ishiguro. M-am apucat să recitesc Să nu mă părăsești, mi se pare și acum o carte foarte bună, chiar dacă unii au găsit-o terifiantă. Nu e neapărat un SF, nu e nici o carte horror, deși e neliniștitoare, este mai degrabă un roman foarte trist, îl înțeleg pe cel care mi-a mărturisit odată că a plîns la sfîrșitul cărții, unde găsim această frază minunată:

„iar acum eu mă aflu aici, în faţa tuturor acelor lucruri, şi dacă aştept suficient de mult, de dincolo de cîmp va apărea o siluetă micuţă, care va creşte pe măsură ce se va apropia, pînă cînd am să văd că e Tommy, iar el îmi va face cu mîna, poate chiar mă va striga. Fantezia mea nu a mers mai departe - n-am lăsat-o eu - şi, deşi lacrimile începuseră să mi se prelingă pe obraji, nu plîngeam în hohote şi nu îmi pierdusem complet cumpătul. Am aşteptat puţin, apoi m-am întors la maşină ca să pornesc mai departe, indiferent care era locul unde trebuia să ajung” (Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăsești, traducere de Vali Florescu, Iași: Polirom, 2011, p.323).



Ceea ce mă impresionează la Ishiguro e, înainte de orice, faptul că vrea să fie mereu divers, să nu se repete, să nu fie un autor monoton. A folosit stiluri diferite, a alternat lumile (primele două cărți evocă lumea japoneză, dar Rămășițele zilei o Anglie postbelică), a încercat specii narative noi, registre originale, a consemnat subiecte inedite. Criticii literari au fost luați pe neașteptate, de pildă, acum trei ani cînd Ishiguro a publicat Uriașul îngropat, un fantasy plasat în Evul Mediu.

S-a iscat o mică dispută cu privire la identitatea autorului. Presa engleză l-a prezentat, bineînțeles, ca „British author” (și pe bună dreptate), deși Ishiguro s-a născut la Nagasaki (în 1954) și a venit în Marea Britanie, cu familia, cînd avea 6 ani. Nu cred că Ishiguro ar spune despre el că este englez-englez, dar asta nu prea contează. Ca prozator însă, identitatea lui e dată de limba în care scrie. Cărțile lui aparțin, desigur, literaturii engleze.

Juriul Academiei din Suedia a procedat ca rabbinul proverbial: i-a împăcat într-un fel și pe admiratorii literaturii japoneze (care sînt numeroși, fanatici, și l-ar vrea premiat pe Haruki Murakami), dar și pe cititorii britanici. Japonez prin sînge (și strămoși), Kazuo Ishiguro face parte din literatura ilustrată și de Shakespeare, bunăoară. Limba decide...

Aș remarca, în fine, că măcar o parte din bunăvoința publicului vine și din faptul că, în deosebire de premianți iluștri, Ishiguro chiar scrie cărți de ficțiune. Foarte ciudat :)


P. S. Cîteva precizări, cred, utile despre decernarea premiului Nobel, despre nominalizări și pariuri aici. N-ar strica să țineți seama de ele :)

P. P. S. În imagine: Paul Rebeyrolle (1926 - 2005): Liens.


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Ce înseamnă a trăi?



Cînd îți judeci viața și încerci să vezi dacă ai trăit cu adevărat, fiindcă ți se pare că a sosit momentul unui bilanț (sau nu găsești ceva mai bun de făcut), cu scopul banal de a vedea dacă ai fost fericit sau nu, ce pui la activ și ce pui la pasiv? Greu de spus.

Ajungem încă o dată la întrebarea încuietoare, care m-a frisonat acum trei ani, în 2014 (vezi aici): ce înseamnă, în fond, a trăi? Am putea caracteriza viața printr-un verb de acțiune? Sau viața este numai o pasivitate îndurată? Îmi aduc bine aminte că n-am găsit cel mai potrivit răspuns pentru întrebarea în cauză, deși verbe de acțiune există din belșug. Am putea sesiza o sugestie în Ghepardul lui Giuseppe Tomasi din Lampedusa. Bolnav și aflat la sfîrșitul vieții (știe că trage să moară), principele Salina vrea să afle cît timp a trăit în sensul cel mai propriu al cuvîntului. Cît timp trăiești efectiv într-o viață de 70 de ani? Ar fi de ramarcat că principele Salina ia în considerație doar momentele fericite. Pentru el, a trăi înseamnă a fi fericit (sau măcar senin).

Iată momentele (firișoarele de nisip în mormanul clipelor indiferente) pe care le notează cu +:

1. „orele petrecute în observator scrutînd stelele, făcînd calcule; dar poate aceste ore prefigurau „beatitudinile morţii”;

2. prezența liniștitoare a cîinilor;
3. „și cîţiva cai, ei însă mai distanţi, mai străini”;
4. sensul tradiţiei şi al dăinuirii exprimat în piatră şi în apă,
5. timpul oprit în loc,
6. vînătoarea,
7. cîteva minute de reculegere la mănăstire printre mirosurile de mucegai;

Mai era ceva? Da, mai era ceva, dar erau deja pepite amestecate cu pămînt:

8. cîteva momente de impetuozitate amoroasă.

Şi de ce nu?
9. senzaţia delicată provocată de mătasea unor cravate,
10. mirosul anumitor piei tăbăcite,
11. înfăţişarea enigmatică, hieratică a unor femei.

„În umbra care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu... A răspuns: cam trei ani cu aproximație... Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Tot restul vieții...” (Ghepardul, pp.239-240).

Aș observa, înainte de orice, viziunea pur hedonistă a princepelui. Trăiești autentic doar cînd te bucuri. Și nu trăiești propriu-zis cînd suferi. În al doilea rînd, lipsesc aproape în totalitate momentele de activitate creativă. Cercetările astronomice țin în principal de latura contemplativă a vieții. În fine, aș remarca rolul minor al iubirii. Pentru Salina, a trăi nu înseamnă a iubi...


P. S. Am folosit: Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu, cuvînt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, Bucureşti: Humanitas Fiction, 2011.


P. P. S. În imagine: ilustrație de Gabriel Pacheco.


Citiţi în continuare!

vineri, 6 octombrie 2017

Topul cărților proaste: primele 40



În 2010, American Book Review (vezi aici) a interogat 40 de critici venerabili și le-a cerut să numească o carte proastă. A ieșit o anchetă pe cinste. Foarte puțini s-au derobat, ori au rămas la generalități și speculații. Cei mai mulți au numit, în răspunsuri, cu un soi de frenezie a disperării, nu doar o singură carte proastă (cît li s-a cerut, de fapt), ci chiar mai multe.

De pildă, David B. Downing (de la Universitatea Indiana, Pennsylvania) a început cu D. H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley (1928), dar putea pune alături și Femei îndrăgostite (1920), la fel de stupidă, a plusat apoi vitejește cu Henry Miller, Sexus (1949) și, bineînțeles, Nexus (1960), l-a țintuit la stîlpul infamiei pe Samuel Beckett cu al său plicticos roman monologic, Murphy (1938), și a încheiat triumfător cu Thomas Pynchon, Curcubeul gravitației (1973) și Toni Morrison, Preaiubita (1987). Nu știu dacă lista vă spune ceva. Mi se pare destul de limpede faptul că profesorului Downing nu-i plac proza erotică (sentimentală) și compunerile criptice (în ultima categorie ar intra scrierile lui Pynchon și Morrison).

În treacăt fie spus și ca o picanterie legată de capriciile Academiei suedeze, criticul găsea că și Tarantula lui Bob Dylan era o carte foarte, foarte proastă. N-am citit, nu mă pronunț. Dar am menționat mai demult foarte limpede, aici, că, după gustul meu precar, Marele Gatsby, melodrama redactată de Francis Scott Fitzgerald, și De veghe în lanul de secară, povestirea prolificului Jerome David Salinger sînt, neîndoios, cărți supraevaluate. În ochii mei de păgîn, notorietatea lor nu se justifică.

Firește, totul depinde de gust, de educație, de temperament, de răbdare, de lecturile cu care te-ai obișnuit în copilărie și adolescență, totul depinde de trecutul tău de cititor. Filosofii au arătat de mult că e imposibil să respingi judecata ”Amantul doamnei Chatterley mi se pare, mie NN, un roman prost și de aceea nu-mi place”. „Amantul...” cu pricina nu reprezintă un fapt fizic, el e doar o impresie dependentă de gustul nostru suveran și întotdeauna subiectiv. Dacă nu-mi place ceva, nu există argument logic care să mă constrîngă să-mi placă. Dar gata cu reflecțiile estetice.

Alte cărți proaste citate de criticii americani:

Marry Shelley, Frankenstein; or, The Modern Prometheus (1818).

Gustave Flaubert, Ispitirea sfîntului Anton (1874).

F. S. Fitzgerald, Marele Gatsby (1925): ”If badness is related to perceived greatness, then I offer The Great Gatsby (1925) as the worst novel in American literature” (Tom LeClair, Universitatea Cincinnati). Și eu ce vă spuneam?

Cormac McCarthy, Căluții mei, căluți frumoși (1992). De altfel, în topul cărților proaste, romanele lui Cormac McCarthy ocupă mereu un loc fruntaș, binemeritat; criticii citează, desigur, și Nu există țară pentru bătrîni (2005). În ceea ce mă privește, proza lui McCarthy m-a îngrozit definitiv acum cîțiva ani. De atunci i-am prins frica și nu m-am mai atins de ea.

N-o mai lungesc, cărțile proaste sînt legiune. Eu mi-am spus părerea, e rîndul vostru să mă uimiți...


P. S. În imagine: Francisco José de Goya y Lucientes (1746 - 1828), Saturno devorando a su hijo (1819-1823).


Citiţi în continuare!

miercuri, 4 octombrie 2017

Premiul Nobel. Mick Jagger nu este printre favoriți



Ante scriptum. Pariuri nu se mai fac, e ziua marelui anunț. Ladbrokes au închis taraba. Dar puteți vedea un catalog de scriitori (și șansele lor) aici.



Din cîte am citit, mîine se va acorda premiul Nobel pentru literatură. Am o singură certitudine: nu-l va lua un muzician, deși unii vorbesc de Mick Jagger. În treacăt fie spus, aș dori din tot sufletul să-l ia un scriitor autentic, un autor de ficțiune, dacă se poate, dacă se îndură Arhanghelii.

Aș vrea să risipesc două neînțelegeri. Prima e legată de „nominalizarea” la Nobel. Nu e o virtute în sine. Nu cred că există vreun scriitor notabil (și în viață) nenominalizat. Sînt cu siguranță sute și sute de „nominalizați”. De unde provin propunerile? Orice Departament de Filologie poate trimite în fiecare an Academiei suedeze nume de posibili recipienți ai premiului. Nu de mult, USR i-a propus pe Breban și pe Vosganian. Deci, numele lor figurează în „baza de date” a numitei Academii. Cam asta ar fi de precizat în legătură cu „nominalizarea”.

Lista reală, lista lungă sau scurtă, lista autentică (dacă o fi existînd așa ceva, titlurile și numele de autori cu care lucrează efectiv membrii juriului, adică) nu este publică. Juriul Academiei suedeze a devenit proverbial pentru atitudinea lui esoterică și pentru laconism. Se comportă ca secta pitagoreicilor. Din interiorul lui, nu „răsuflă” nici un secret. Nu e ca la Man Booker Prize, unde știm aproape orice amănunt. În consecință, totul devine un imens cîmp de speculații pentru chibiți (ca mine, ca Dvs.). Dar ipotezele noastre nu au nici o justificare așa-zicînd obiectivă.

Acum despre listele de la Ladbrokes și de la alte case de pariuri. Ele se constituie în funcție de pariurile concrete, lista aparține în totalitate (dar în totalitate) cititorilor / jucătorilor. Eu n-aș paria pe un scriitor nici să mă tai în bucățele, dar cîteva mii de oameni își pun anual banii la bătaie. Pariază, așadar. Își riscă bănuții, își tocesc nervii, pîndesc. Au insomnii. Ei nu pariază pe o listă „oficială” (nu există o astfel de listă), ci au o listă strict „personală”, în funcție de gustul, de cunoștințele lor, de intuiția lor (și în funcție de sfătuitori eventuali, de experți precum Alex Shephard etc.).

Premiantul Nobel confirmă rareori listele propuse de Ladbrokes și cotele fiecărui scriitor. Ofer, în încheiere, catalogul Ladbrokes din seara asta (cotele se schimbă permanent, nimic nu-i fix).


P. S. În imagine: Lawrence Alma-Tadema (1836 - 1912), Pandora (1881)


Citiţi în continuare!

marți, 3 octombrie 2017

Vă recomand cea mai genială carte din univers, vă rog în lacrimi s-o cumpărați




Pe unde mă insinuez cu privirea, oriunde mă întorc, oriunde-mi bag nasul (și dioptriile), remarc numai recenzii favorabile, cronici literare extaziate, omagii în lacrimi, ditirambi, ode. Aha! Nu se mai tipăresc cărți proaste. Pricep. Trăim cu adevărat în cea mai faină dintre lumile posibile...

S-ar zice că tot ce se publică, tot ce ajunge în librării se situează mai presus de elogii. Criticii literari nu se mai îndoiesc și nu fiindcă n-ar privi literatura dintr-un punct de vedere strict sceptic. Ei s-au păstrat cît se poate de sceptici, dar literatura a progresat. Altfel nu se explică. Am făcut un mic calcul. Din totalul recenziilor citite de mine în ultima lună (peste 100, și în engleză, și în franceză), numai 99, 99% erau cronici pozitive. Prea puținul rămas conținea recenzii doar amabile.

Cum vă dumiriți fenomenul? Sînteți în stare? Nuuuu? Vi-l explic eu cît se poate de luminos și cît se poate de succint. În primul și în primul rînd, poți judeca / discrimina numai și numai acolo unde se citește. Judeci pentru un grup de inițiați.

Un individ care străbate cu adevărat o carte la trei zile, să zicem, are / simte, adeseori, ceea ce se numește embarras de choix, își pune problema alegerii, altfel nu are cum să fie. Fiindcă nu poți citi absolut tot, citești ce poți și numai după ce ai aflat dintr-o recenzie meseriașă ce și cum. Nu intri în librărie la întîmplare, fiindcă nu vei cumpăra nimic, vezi doar titluri și nume necunoscute. Anonimi. Te pierzi în miile de titluri precum un șoarece într-un hambar de grîu, precum măgarul lui Buridan aflat între cele două căpițe identice de fîn. Nu poți să alegi, fiindcă nu știi ce să alegi. Și așa părăsești librăria cu traista goală. Dar dacă te ții la curent, dacă urmărești recenziile, autoritățile, vocile critice imperioase, făcătorii de canoane, criticii corosivi, universul se schimbă, e judecat și ordonat, știi unde să întinzi mîna, prinzi cotorul potrivit.

Din păcate, la noi se citește tot mai puțin în timp ce se publică tot mai multe cărți. Omul se confruntă acum cu ceea ce francezii au numit embarras de richesses. În consecință, cronica de carte și-a modificat sensul, finalitatea. Cînd aproape nimeni nu mai citește, criticul literar / bloggerul nu mai are de ce să strîmbe din nas. Singurul lucru util e să recomande cărți. Să laude la grămadă, să vestească minuni, să-l roage pe student să parcurgă măcar 5 (cinci) pagini despre „însemnătatea filosofiei” etc.

Ați priceput? Cînd nu mai sînt cititori, tăișul critic devine cu totul inutil (chiar iritant). A quoi bon?  Deci, luați și citiți! Pînă și James Patterson e genial, nu vă îndoiți de asta...


P. S. În imagine: Jean-Baptiste Camille Corot (1796 - 1875) - Jeune fille lisant (1845 - 1850).


Citiţi în continuare!

luni, 2 octombrie 2017

Prozatori și poeți. Din punct de vedere strict cantitativ...



Am întîlnit adesea la criticii literari de pretutindeni, dar și la cititorii obișnuiți, opinia că un autor are nevoie de o experiență foarte bogată, întrucît opera lui va descrie tocmai această experiență și, nu mai puțin, pe fericitul ei subiect. Nu poți redacta un roman-fluviu, un roman de o mie de pagini (să ne gîndim la Război și pace, la Iosif și frații săi, la Omul fără însușiri, la 2666, la Infinite Jest), înainte de a trăi cele mai variate și dramatice experiențe cu putință. În schimb, în opinia acelorași specialiști, poeții se pot dispensa de experiență, poezia fiind o abilitate pur lexicală și un cadou al Muzelor.

Poet mare poți fi și la 16 ani (ca Arthur Rimbaud), dar prozator mare (sau eseist) devii abia după 50 de ani bătuți pe muche. Și nici atunci... Poeții au fericirea de a trăi puțin (Keats, Lautréamont etc.). Prozatorii bat spre 100 de ani și cad în mintea copiilor. Aceasta era (și mai este) regula.

Poeții au bărbi înfoiate, plete în valuri, prozatorii au chelie (de-o pildă, Dostoievski, Flaubert, Musil, Saramago, Rushdie, nu știu dacă ați observat). Chelie avea și Alecsandri, dar el a scris de toate, inclusiv Istoria unui galbân, și poate fi clasificat, prin impulsul enciclopedic, în mai multe categorii. Poeții sînt eficienți, prozatorii placizi. Poeții sînt lirici, prozatorii cît se poate de prozaici. Poeții sînt medievali, prozatorii burghezi. Poeții buni suferă de nevropatie anxioasă, de tuberculoză, prozatorii de reumatism, artrită, gută și hemoroizi. Poeții au muze vaporoase, eterice, silfide, iele, naiade, prozatorii amante celulitice, făpturi planturoase... În treacăt fie zis, și eseiștii mizează pe o astfel de frumusețe. Poeții sînt subțiri, fulgerători, elastici, livizi și străvezii ca țipla („poet gras” este, hotărît lucru, o contradictio in adjecto, un oximoron precum cercul pătrat, fierul de lemn), prozatorii (dar și criticii literari, dar și eseiștii) sînt masivi, convecși din pricina sedentarismului, a statului exagerat în fotoliu și a scrisului înverșunat.

Poetul dă gata o capodoperă impenetrabilă într-o oră, prozatorul are nevoie de cinci ani pentru Doamna Bovary, de opt ani pentru Război și pace, de doisprezece ani pentru a termina Muntele vrăjit, de nouă ani pentru Ulysses. Eseistul nu se oprește din scris mai devreme de trei ani numărați și tot rămîne profund anxios cu privire la rezultat, n-a gîndit suficient.

Relația dintre scris și trăire, dintre proză și experiență este, totuși, mai complicată decît rezultă din tabloul meu comparativ. În definitiv și la urma urmelor, ce experiență a avut Thomas Mann, care s-a așezat pe scaun, în biroul de lucru, la 20 de ani și s-a ridicat la 80, cînd a și murit? Ce experiență a avut pasionatul Gustave Flaubert, sedentarul prin definiție? O călătorie în Orient împreună cu prietenul său Maxime du Camp, o vizită în lupanarul lui Kuchuk Hanem, dansul din Esna, mirosul păduchilor amestecat cu mirosul de santal. O întîlnire mereu amînată cu Louise Colet. O lectură pe îndelete din Montaigne. Clasicii, ”les vieux”, cum îi numea el. Nimic mai mult.

Și, ca să zîmbim, ce experiență directă a avut Sir P. G. Wodehouse, cînd a consemnat, la persoana întîi, amintirile unui cîine? Dar E. T. A. Hoffmann care a făcut un lucru similar pentru „înțeleptul și eruditul” lui motan Murr?


P. S. În imagine: Henri Julien Félix Rousseau (1844 - 1910), La muse inspirant le poète (1909)


Citiţi în continuare!