miercuri, 18 octombrie 2017

Cum poți elogia un ilustru defunct chiar dacă nu ai catadicsit să-i citești opera




Toată lumea este convinsă că știe să citească îndeajuns de bine cît să priceapă cea mai dificilă și mai stufoasă carte.

Despre proza lui Proust, ce să zic? În comparație cu Joyce, a devenit limpezimea însăși. Nu a fost întotdeauna așa: măcar pentru un poet ca Paul Valéry, Proust a părut un autor opac, peste puterile sale de cuprindere, un creator inaccesibil.

Deci, fiecare dintre noi crede că este (cel puțin) un cititor bun, cel puțin la fel de bun ca Valéry. Dacă n-am avea încredere deplină în virtuțile noastre cognitive, de ce-am mai citi? Dacă n-am spera să accedem în cele din urmă la sensul ultim, copleșitor, al Divinei comedii, ne-am opri din citit și, poate, am renunța la acest obicei, ori ne-am apuca și noi de scris texte incomprehensibile, ca să-i bucurăm / umilim pe ceilalți, de ce bravul Joyce a putut și noi nu?

Ajuns aici, mi-am amintit brusc că Roland Barthes a avut modestia (și îndrăzneala) să afirme într-un interviu, fără ironie, că este un cititor cît se poate de precar („un mauvais lecteur”, declară), măcar dintr-un punct de vedere cantitativ. I se părea că citise mult prea puțin, cîțiva clasici (Racine, Balzac, Verne, plus Sade, care e un prozator foarte dubios etc.) pe care îi comentase, de altfel, abundent și excesiv, ignorînd nume și opere la fel de prestigioase. Își reproșa, cum ar veni, că gîndise prea mult și citise prea puțin.

Firește, dacă privim astfel lucrurile și-l considerăm bun și eficient numai pe individul care străbate zilnic o carte de cinci sute de pagini, atunci nimeni nu poate fi cu adevărat un cititor „ideal”, cu excepția celor care aplică „speed reading” oricărei cărți, indiferent de subiect, poate fi și un tratat despre virtuți.

Cititul presupune (e obligatoriu!) și momente de reflecție pacientă, iar reflecția cere timp, perseverență, nimeni nu gîndește de plăcere și gratuit. Sensul nu se ivește dintr-o dată și nu se oferă de la sine, oricît de iscusit exeget ai fi. Altfel spus, interpretarea unei cărți nu reprezintă aproape niciodată un rapt mistic. Formularea unei ipoteze critice, activitatea propriu-zis hermeneutică presupun o strădanie îndelungată. În fond, nu citim niciodată, recitim. Afirmația lui Nabokov consemnează o evidență prețioasă. Lectura propriu-zisă înseamnă o re-citire.

Așadar, nu-l cred pe Barthes un cititor rău și nici nu socot că proceda greșit, cînd citea meditativ, analitic, minuțios, lent. Ar fi procedat rău, am impresia, doar dacă ar fi trecut într-o singură zi (și în mare viteză) printr-o mulțime de cărți, dintr-un simplu divertisment.

Din același punct de vedere (și numai din acest punct de vedere), Paul Valéry (un înțelept care nu mi-a devenit niciodată foarte simpatic) a fost un cititor și mai rău. Citea puțin, pe alese și se mîndrea cu asta. A încercat în mai multe rînduri să-și justifice lacunele, lipsa de entuziasm pentru unii autori. Nu știu, în schimb, dacă gîndea foarte mult, în Introducere la metoda lui Leonardo da Vinci mi s-a părut mai degrabă confuz (cine gîndește limpede se exprimă limpede, altfel nu-i cu putință), dar e vorba de o lectură de odinioară, m-am ferit s-o repet, cartea nu mi-a plăcut cîtuși de puțin.

Pe lîngă o cuvîntare la Academie despre Anatole France (în care nu spune aproape nimic despre scrierile lui Anatole France, nici măcar despre Grădina lui Epicur, care ar fi trebuit, în principiu, să-i inspire măcar un mic excurs despre plăceri), a rămas de pomină articolul consacrat lui Marcel Proust, în La Nouvelle Revue française (nr.112, ianuarie 1923, pp.117-122), care se voia un omagiu pios la moartea prozatorului și nu reprezintă, azi, decît un text extrem de bizar, o blasfemie subtilă, care a trecut atunci neobservată.

În articolul său, Paul Valéry afirmă nonșalant că nu l-a citit cu maximă atenție pe Proust și nici cu plăcere. A străbătut un singur volum din În căutarea timpului pierdut și a intuit imediat că are de a face cu un autor original, cu un novator (un novator nu este negreșit și un scriitor mare). Dar proza lui Proust i s-a părut mai degrabă încifrată. Iar pentru obscuritate, Valéry (el însuși un scriitor dificil) nu-și găsea nici o vocație.

Declară, așadar: după cum știe toată lumea (sic!), cărțile lui Proust, nu se citesc prea ușor. În pofida acestui fapt, orice autor dificil se cuvine a fi binecuvîntat și primit cu maximă prețuire. Dacă el își formează cîțiva cititori, nu o face niciodată doar pentru sine. Acești cititori prețioși se vor îndrepta și spre Montaigne, Descartes și Bossuet. Cîștigul este al tuturor scriitorilor care „se exprimă în abstracțiuni, în silogisme, care cuprind într-o singură frază corpul unei întregi gîndiri”. Ei nu s-au temut să-i înfrunte pe cititori: „Encore un peu de temps, et nous ne les comprendrons plus”.

Noi, care nu prea ne-am omorît cu Proust în tinerețe (și nici la maturitate), îl vom aproba, pesemne, pe Valéry. Și-l vom privi cu înțelegere și simpatie...


P. S. În imagine: Gobin, Michel, Young Man with a Candle (1681).

3 comentarii:

Gabriel Deliu spunea...

Cum adică: "nimeni nu gîndește de plăcere și gratuit".
Chiar nimeni? În niciun context?

Valeriu Gherghel spunea...

Aveți impresia că gândirea e o chestie facilă? Nimic mai greu și mai dureros decât să gândești, să faci ipoteze și să constați că sunt greșite.

Gânditul nu e o fericire :)

Gabriel Deliu spunea...

Eu cred exact pe dos. Că e o fericire.

Nebunia de a gândi cu mintea ta.