luni, 2 octombrie 2017

Prozatori și poeți. Din punct de vedere strict cantitativ...



Am întîlnit adesea la criticii literari de pretutindeni, dar și la cititorii obișnuiți, opinia că un autor are nevoie de o experiență foarte bogată, întrucît opera lui va descrie tocmai această experiență și, nu mai puțin, pe fericitul ei subiect. Nu poți redacta un roman-fluviu, un roman de o mie de pagini (să ne gîndim la Război și pace, la Iosif și frații săi, la Omul fără însușiri, la 2666, la Infinite Jest), înainte de a trăi cele mai variate și dramatice experiențe cu putință. În schimb, în opinia acelorași specialiști, poeții se pot dispensa de experiență, poezia fiind o abilitate pur lexicală și un cadou al Muzelor.

Poet mare poți fi și la 16 ani (ca Arthur Rimbaud), dar prozator mare (sau eseist) devii abia după 50 de ani bătuți pe muche. Și nici atunci... Poeții au fericirea de a trăi puțin (Keats, Lautréamont etc.). Prozatorii bat spre 100 de ani și cad în mintea copiilor. Aceasta era (și mai este) regula.

Poeții au bărbi înfoiate, plete în valuri, prozatorii au chelie (de-o pildă, Dostoievski, Flaubert, Musil, Saramago, Rushdie, nu știu dacă ați observat). Chelie avea și Alecsandri, dar el a scris de toate, inclusiv Istoria unui galbân, și poate fi clasificat, prin impulsul enciclopedic, în mai multe categorii. Poeții sînt eficienți, prozatorii placizi. Poeții sînt lirici, prozatorii cît se poate de prozaici. Poeții sînt medievali, prozatorii burghezi. Poeții buni suferă de nevropatie anxioasă, de tuberculoză, prozatorii de reumatism, artrită, gută și hemoroizi. Poeții au muze vaporoase, eterice, silfide, iele, naiade, prozatorii amante celulitice, făpturi planturoase... În treacăt fie zis, și eseiștii mizează pe o astfel de frumusețe. Poeții sînt subțiri, fulgerători, elastici, livizi și străvezii ca țipla („poet gras” este, hotărît lucru, o contradictio in adjecto, un oximoron precum cercul pătrat, fierul de lemn), prozatorii (dar și criticii literari, dar și eseiștii) sînt masivi, convecși din pricina sedentarismului, a statului exagerat în fotoliu și a scrisului înverșunat.

Poetul dă gata o capodoperă impenetrabilă într-o oră, prozatorul are nevoie de cinci ani pentru Doamna Bovary, de opt ani pentru Război și pace, de doisprezece ani pentru a termina Muntele vrăjit, de nouă ani pentru Ulysses. Eseistul nu se oprește din scris mai devreme de trei ani numărați și tot rămîne profund anxios cu privire la rezultat, n-a gîndit suficient.

Relația dintre scris și trăire, dintre proză și experiență este, totuși, mai complicată decît rezultă din tabloul meu comparativ. În definitiv și la urma urmelor, ce experiență a avut Thomas Mann, care s-a așezat pe scaun, în biroul de lucru, la 20 de ani și s-a ridicat la 80, cînd a și murit? Ce experiență a avut pasionatul Gustave Flaubert, sedentarul prin definiție? O călătorie în Orient împreună cu prietenul său Maxime du Camp, o vizită în lupanarul lui Kuchuk Hanem, dansul din Esna, mirosul păduchilor amestecat cu mirosul de santal. O întîlnire mereu amînată cu Louise Colet. O lectură pe îndelete din Montaigne. Clasicii, ”les vieux”, cum îi numea el. Nimic mai mult.

Și, ca să zîmbim, ce experiență directă a avut Sir P. G. Wodehouse, cînd a consemnat, la persoana întîi, amintirile unui cîine? Dar E. T. A. Hoffmann care a făcut un lucru similar pentru „înțeleptul și eruditul” lui motan Murr?


P. S. În imagine: Henri Julien Félix Rousseau (1844 - 1910), La muse inspirant le poète (1909)

Niciun comentariu: