vineri, 6 octombrie 2017

Topul cărților proaste: primele 40



În 2010, American Book Review (vezi aici) a interogat 40 de critici venerabili și le-a cerut să numească o carte proastă. A ieșit o anchetă pe cinste. Foarte puțini s-au derobat, ori au rămas la generalități și speculații. Cei mai mulți au numit, în răspunsuri, cu un soi de frenezie a disperării, nu doar o singură carte proastă (cît li s-a cerut, de fapt), ci chiar mai multe.

De pildă, David B. Downing (de la Universitatea Indiana, Pennsylvania) a început cu D. H. Lawrence, Amantul doamnei Chatterley (1928), dar putea pune alături și Femei îndrăgostite (1920), la fel de stupidă, a plusat apoi vitejește cu Henry Miller, Sexus (1949) și, bineînțeles, Nexus (1960), l-a țintuit la stîlpul infamiei pe Samuel Beckett cu al său plicticos roman monologic, Murphy (1938), și a încheiat triumfător cu Thomas Pynchon, Curcubeul gravitației (1973) și Toni Morrison, Preaiubita (1987). Nu știu dacă lista vă spune ceva. Mi se pare destul de limpede faptul că profesorului Downing nu-i plac proza erotică (sentimentală) și compunerile criptice (în ultima categorie ar intra scrierile lui Pynchon și Morrison).

În treacăt fie spus și ca o picanterie legată de capriciile Academiei suedeze, criticul găsea că și Tarantula lui Bob Dylan era o carte foarte, foarte proastă. N-am citit, nu mă pronunț. Dar am menționat mai demult foarte limpede, aici, că, după gustul meu precar, Marele Gatsby, melodrama redactată de Francis Scott Fitzgerald, și De veghe în lanul de secară, povestirea prolificului Jerome David Salinger sînt, neîndoios, cărți supraevaluate. În ochii mei de păgîn, notorietatea lor nu se justifică.

Firește, totul depinde de gust, de educație, de temperament, de răbdare, de lecturile cu care te-ai obișnuit în copilărie și adolescență, totul depinde de trecutul tău de cititor. Filosofii au arătat de mult că e imposibil să respingi judecata ”Amantul doamnei Chatterley mi se pare, mie NN, un roman prost și de aceea nu-mi place”. „Amantul...” cu pricina nu reprezintă un fapt fizic, el e doar o impresie dependentă de gustul nostru suveran și întotdeauna subiectiv. Dacă nu-mi place ceva, nu există argument logic care să mă constrîngă să-mi placă. Dar gata cu reflecțiile estetice.

Alte cărți proaste citate de criticii americani:

Marry Shelley, Frankenstein; or, The Modern Prometheus (1818).

Gustave Flaubert, Ispitirea sfîntului Anton (1874).

F. S. Fitzgerald, Marele Gatsby (1925): ”If badness is related to perceived greatness, then I offer The Great Gatsby (1925) as the worst novel in American literature” (Tom LeClair, Universitatea Cincinnati). Și eu ce vă spuneam?

Cormac McCarthy, Căluții mei, căluți frumoși (1992). De altfel, în topul cărților proaste, romanele lui Cormac McCarthy ocupă mereu un loc fruntaș, binemeritat; criticii citează, desigur, și Nu există țară pentru bătrîni (2005). În ceea ce mă privește, proza lui McCarthy m-a îngrozit definitiv acum cîțiva ani. De atunci i-am prins frica și nu m-am mai atins de ea.

N-o mai lungesc, cărțile proaste sînt legiune. Eu mi-am spus părerea, e rîndul vostru să mă uimiți...


P. S. În imagine: Francisco José de Goya y Lucientes (1746 - 1828), Saturno devorando a su hijo (1819-1823).

2 comentarii:

heraasku spunea...

Nu prea am citit cartea proaste. poate și pentru că iau sugestii de la cei pe care ii citesc cu plăcere. De exemplu, am citit Țăranii lui Reymont pentru că a vorbit despre el Radu Aldulescu, pe care îl ador. Roth ... admis de dumneavoastră. Dec, cărți proaste? Mai degrabă cărți enervante. Orice scriere a Simonei Weil ... horror. De 20 ani incerc sa vad ceva acolo și nu reușesc și când văd somități că dau ochii peste cap mă simt înfrigurat. Și mai e ceva, eu nu dau șansă cărților ce nu.mi spun nimic în prima treme. O superstiție, de.

Valeriu Gherghel spunea...

În legătură cu Simone Weil, gând la gând cu bucurie :)