joi, 19 aprilie 2018

Cîte cărți (n-)ați citit din lista de mai jos? Cine are curaj să ridice degetul...



Să ne jucăm puțin de-a erudiții sfioși...

Vă rog să verificați lista de mai jos. Cuprinde toate cărțile recomandate de Roberto Bolaño în volumul amintit în nota de ieri, Between Parentheses (2011). Lista nu este exhaustivă, poate am sărit un autor sau un titlu. Am așezat cronologic scriitorii, dinspre trecutul cețos al omenirii către prezentul luminat. Am impus, așadar, o ordine convențională, fiindcă și timpul este numai o convenție în pofida părerii filosofilor. Citiți lista și bifați ca mine cu (+) cartea citită și cu (-) cartea necunoscută. Bănuiesc că voi avea oarecari surprize (nu mă aștept să iau testul)...


Deci:

Satyricon - Petronius (+)

Don Quijote - Miguel de Cervantes (+)

Cugetări - Blaise Pascal (+)

Dicționarul filosofic - Voltaire (+)

Cărțile pustii (Aforisme) - Georg Christoph Lichtenberg (+). Aș oferi un exemplu: „Nu cred că există pe lume o marfă mai ciudată decît cărţile. Tipărite de oameni care nu le înţeleg, vîndute de oameni care nu le înţeleg, legate, recenzate şi citite de oameni care nu le înţeleg, – şi acum scrise chiar de oameni care nu le înţeleg”.

• Moby Dick - Herman Melville (+)

Aventurile lui Huckleberry Finn - Mark Twain (+)

Vieți imaginare - Marcel Schwob (+)

Ubu rege - Alfred Jarry (+)

Tractatus logico-philosophicus - Ludwig Wittgenstein (+)

Castelul & Procesul - Franz Kafka (+)

Nadja - André Breton (-)

Invenția lui Morel - Adolfo Bioy Casares  (+)

Cîmpia în flăcări - Juan Rulfo (-)

Pedro Páramo - Juan Rulfo (-)

Opere complete (Și alte povestiri) - Augusto Monterroso (-). Prozatorul a redactat cea mai scurtă povestire din istoria literaturii. Poartă titlul Dinozaurul: „Cînd se trezi, dinozaurul era tot acolo".

Șotron - Julio Cortázar (+)

Templul iconoclaștilor (în originalul italian titlul sună și mai frumos La sinagoga de los iconoclastas) - Juan Rodolfo Wilcock (-)

Antipoeme - Nicanor Parra (-). Poetul a trăit 103 ani.

Viața: manual de folosire - Georges Perec (-)

Conjurația imbecililor - John Kennedy Toole (+)

Opere complete - Jorge Luis Borges (+)

Bartleby & Comp - Enrique Vila-Matas (+)

 • Soldații de la Salamina - Javier Cercas (-)

Chipul tău mîine - Javier Marías (-)


Din cîți de plus am bifat la sfîrșit rezultă aritmetic și algebric că stau binișor la materia literatură universală veche, dar foarte prost la literatura de limbă spaniolă mai nouă, chiar dacă l-am citit pe Borges aproape în întregime, așa cum ne sfătuia insistent Bolaño. Remarc cu entuziasm că sînt un erudit foarte ignorant. E rîndul domniilor voastre să încercați exercițiul. Oricum, nu cunosc o persoană în istoria lecturii care să fi citit tot.

Prin urmare, cîte cărți ați citit (pe bune) din enumerarea de mai sus? Fiți sinceri, nu vă fac nimic. Dimpotrivă, franchețea răspunsului se va nota cu un punct din oficiu.



P. S. În imagine: Étienne Adolphe Piot (1850 – 1910): Jeune fille lisant...


Citiţi în continuare!

miercuri, 18 aprilie 2018

5 cărți de neocolit recomandate de Roberto Bolaño



Am lucrat mereu cu liste de cărți, chiar dacă nu le-am respectat întru totul niciodată, fiindcă nici nu mi-am propus asta.

Și mi-am făcut liste bibliografice dintr-un motiv foarte simplu. Orice listă e un instrument împotriva haosului și a anxietății. Într-o lume guvernată de hazard și de mulțimi aleatorii, lista oferă sugestia (precară, firește) a unei ordini. Dacă vrei să nu disperi, de îndată ce-ți pui în minte să intri într-o bibliotecă importantă (sau într-o librărie), fă-ți o listă...

În seara asta, aș oferi ad usum Delphini, o listă pe care am găsit-o într-o carte a lui Roberto Bolaño. Cartea se numește Between Parentheses: Essays, Articles and Speeches, 1998-2003 (New Direction, 2011, 352p.). Volumul a fost îngrijit de Ignacio Echevarría. Traducerea îi aparține cunoscutei Natasha Wimmer. Titlul mă scutește de o descriere a cărții.

Ceea ce m-a frapat în Between Parentheses nu a fost doar plăcerea autorului de a vorbi despre cărți și autori, dar și plăcerea de a oferi liste de must read alături de îndemnul de a citi cît mai mult. Nu poți scrie bine dacă nu-i citești pe ceilalți. Iar Bolaño a citit enorm. Într-o povestire din Tîrfe asasine, m-a frapat amănuntul că-i străbătuse cu luare aminte pînă și pe cei mai neînsemnați poeți suprarealiști.

Așadar, lista lui Bolaño:

1. Satyricon de Petronius.

2. Don Quijote de Miguel de Cervantes.

3. Moby Dick de Herman Melville (nu strîmbați din nas, romanul e cît se poate de lizibil...).

4. Jorge Luis Borges în întregime. Și nu doar o singură dată. Și nu numai Borges, ci și exegeții săi. De altfel, lecția lui Borges se simte în stilul și tematica povestirilor lui Bolaño...

5. Șotron (Rayuela) de Julio Cortázar (tocmai a apărut o ediție revizuită la Polirom).

Ar fi nedrept să nu menționez Castelul lui Franz Kafka. Bolaño îl socotea pe Kafka un scriitor imens.


Cred că abia acela care a citit / re-citit / răs / citit acești cinci / șase autori poate vorbi cu sens despre proza lui Roberto Bolaño. De fiecare dată cînd îl citesc, mă conving că literatura nu înseamnă doar re-scriere și comentariu, chiar dacă eu însumi - în Porunca lui rabbi Akiba - am definit talentul ca exercițiu al memoriei (și abilitate de a combina)...


P. S. În imagine: Rick Beerhorst, Into Her Book.


Citiţi în continuare!

vineri, 13 aprilie 2018

Cum să-i vii publicului de hac



Tot sînt la modă demonii...

M-am întrebat adesea ce demon / instinct l-a împins pe Joyce să scrie din ce în ce mai încifrat, așa încît - la capătul unei munci de două decenii - să obțină o operă imposibil de înțeles de către orice minte normală. Mă refer, desigur, la Finnegans Wake. Nu s-a născut încă exegetul potrivit (un iluminat, bănuiesc) pentru o astfel de construcție lexicală. Și tare mi-e teamă că un astfel de exeget nici nu se va naște vreodată.

Unii au pus asta pe seama succesului. Chiar dacă n-a fost un bestseller, Ulysses a trezit o imensă bunăvoință în rîndul cititorilor de pretutindeni. Cartea s-a vîndut bine. Și a avut probabil mai mulți cumpărători decît cititori preveniți. Prozatorul a fost înconjurat imediat de admiratori duioși. A devenit subiectul (probabil, voluntar) al unui minim cult de inițiați. Vechii prieteni l-au părăsit pe rînd (Ezra Pound, de pildă), dar și-a făcut alții noi (Samuel Beckett, de pildă), mai exaltați decît primii. Lor li se datorează panegiricul intitulat (cît se poate de serios) Our Exagmination Round His Factification for Incamination of Work in Progress.

În acest moment (cînd a terminat Ulysses), James Joyce a avut de ales. Putea repeta cu același umor și aceeași vervă lingvistică succesul din 1922, publicînd, să zicem, o scriere precum Hanul lui Finn (o ipoteză narativă despre care am dat seama aici). Sau? Sau putea redacta un roman atît de nefiresc, atît de abscons, încît nici un cititor contemporan și viitor să nu-l priceapă în veci de veci. James Joyce a ales a doua cale. A mers pe un drum steril, s-a îndreptat spre o fundătură. N-a construit decît un rebus imens și fără soluție: a realizat, în Finnegans Wake, cel mult o nouă versiune de lingua ignota. Și dacă n-a făcut-o deliberat, dorința autorului de a propune o enigmă imposibil de pătruns a fost cu mult mai mare decît dorința de a-i face vulgului profan pe plac. În opinia lui Borges (și a tuturor celorlalți), a ales anapoda.

Succesul - intens dorit (știm asta din scrisori), dar neașteptat - l-a orbit pe Joyce. Tot ceea ce a urmat nu reprezintă decît o minuțioasă îndepărtare de judecata (întotdeauna medie, recunosc) a publicului. Mulțimea era pe cale să-l iubească, dar Joyce i-a întors spatele. Ezra Pound i-a transmis că nu-l înțelege, că opțiunea lui a fost greșită, dar avertismentul poetului n-a avut nici un ecou în mintea lui Joyce.

E limpede, Joyce a vrut să obțină ceva sfidător, a vrut să nege complet gustul și voința cititorilor, să-i zdruncine definitiv. A intenționat, astfel, să realizeze un roman incredibil care să provoace nu numai stupoare, ci și evlavie. Și care să rămînă o pildă eternă. A examinat pesemne versul lui Horațiu -  ”exegi monumentum aere perennius” - și a decis să ridice un monument literar mai durabil decît bronzul, decît istoria, mai presus de intelectul omenesc.

L-a ridicat, dar bronzul s-a coclit și nimeni nu se mai uită la el. Poate numai lexicografii...

Alți critici pun totul pe seama necesității. Joyce a ajuns la Finnegans..., fiindcă exact acolo l-a îndreptat logica providenței...


P. S. Un exeget a exclamat încă din 1939: ”Această operă nu este scrisă în engleză, și în nici o altă limbă cunoscută”. E cea mai cuminte constatare cu putință.

P. P. S. În imagine: pagini din manuscrisul romanului Ulysses.



Citiţi în continuare!

miercuri, 11 aprilie 2018

Dacă aș adormi acum...



Ideea acestei note mi-a venit, firește, după o lectură. Friedrich Nietzsche a vorbit într-un loc din Also sprach... de un demon pervers care în clipa morții ne-ar întreba: „Vrei să mai trăiești o dată? Și încă o dată? De o infinitate de ori...”.

Dacă aș adormi acum și m-aș trezi abia peste 500 de ani, într-o lume diferită de cea de azi și printre niște oameni complet necunoscuți (poate roboți), n-ar fi nici o fericire, cred...

În acea lume, eu n-aș fi în stare să pricep aproape nimic (ar fi o lume foarte ciudată) și nu m-aș putea adresa nimănui și nici măcar nu m-aș putea adapta la preferințele ei culinare: poate că oamenii de atunci s-ar hrăni cu bicarbonat - sau cu fosfați, sau cu nisip -, nu putem ști exact.

Dar nici dacă m-aș trezi în 1516, nu m-aș simți deloc în largul meu, ar trebui să mă îmbrac ca boierii și răzeșii lui Bogdan cel Orb, să vorbesc rotacizant (dumirecă în loc de duminică, mire în loc de mine, pîră în loc de pînă) și nu mi-aș putea permite luxul de a fuma un trabuc ori de a bea o bere fără alcool.

Mai bine mă trezesc mâine dimineață (cu ajutorul Domnului și al Maicii Sale) și îi dau un telefon domnișoarei Andreea B., să vorbim despre virtuțile curative ale șteviei și despre efectul ceaiului de păpădie în hepatita de tip C...


P. S. În imagine: Augustus Edwin Mulready (1844 - 1904), A Recess on a London Bridge (1879).


Citiţi în continuare!

duminică, 8 aprilie 2018

Afurisitul



Am discutat nu demult despre neobișnuita hotărîre a Sfîntului Sinod rus de a-l excomunica din rîndurile Bisericii pe Tolstoi. În textul concis al afuriseniei (din care voi cita în P. S.), publicat la data de 22 februarie 1901, stă scris negru pe alb că înalții prelați văd în Lev Nicolaevici Tolstoi un neo-profet mincinos, un rătăcit și un apostat.

Ce i-a determinat pe venerabilii ierarhi să procedeze în acest chip? Voi rezuma faptele pe scurt. Marele prozator rus tocmai publicase romanul Învierea. Din paginile sale fusese eliminat însă de către cenzură un scurt capitol (deloc prisositor) în care autorul descrie în chip sarcastic (sau "realist", dacă vreți) o liturghie în biserica unei închisori. Tolstoi prezintă un preot (nu foarte diferit de prelații de astăzi) mai interesat de ținuta lui impunătoare decît de cuvintele pe care le pronunță; mai interesat, așadar, de impresia pe care o lasă asistenței (adică deținuților) decît de conținutul și tăria credinței sale.

Reproșul e vechi, preoții nu sînt niciodată la înălțime: primul anticlericalist a fost sfîntul Grigorie din Nazianz. Nimeni nu este alungat din Biserică pentru atîta lucru. Rațiunea afuriseniei a fost de bună seamă cu totul alta. Excluderea e curioasă tocmai pentru motivul că a luat ca pretext un roman intitulat limpede și simplu Invierea, ireproșabil sub raport teologic (în pofida vehemenței la adresa slujitorilor Bisericii).

Despre ce este vorba? Romanul lui Tolstoi poate fi rezumat în cîteva cuvinte (reproduc un pasaj din cartea lui Viktor Sklovski despre Tolstoi): „Învierea trebuia să fie o operă riguros logică și care să tragă concluzii la fiecare episod dat. Un om a comis o crimă, a sedus o fată și nu s-a căsătorit cu ea. Fata era prima femeie pe care o cunoscuse. Femeia a decăzut, dar omul s-a căit în mod conștient, a găsit religia adevărată, și-a reconsiderat viața și a înviat. Iată un subiect stabilit din punct de vedere logic". Tocmai aspectul său prea apăsat demonstrativ, prea tezist, îl face greu de urmărit astăzi. Prin comentarii intransigente, Tolstoi nu-l lasă pe cititor să gîndească singur, îi restînge libertatea de a judeca în liniște. Vrea să tragă, el, toate concluziile.

Dar viața e rareori logică, după cum știe și a putut verifica oricare dintre noi. Povestea de iubire (dintre Katiușa și prințul Nehliudov) e mai puternică decît demonstrația prozatorului. Talentul și puterea de observație a lui Tolstoi încalcă logica și nimicesc morala. În loc să fie o condamnare definitivă a plăcerii erotice (a „desfrîului”, ca să folosesc chiar termenul lui Tolstoi), romanul devine, în mod subtil, fără vrerea autorului, un elogiu al iubirii și al vieții de nezăgăzuit. Erosul se înscrie în jocul inocent al naturii, care nu ține seama nici de voința întunecată a oamenilor, nici de exigențele și nici de morala lor, mai mult sau mai putin rigoristă.

Așadar, Tolstoi și-a gîndit romanul, în primul rînd, ca pe un denunț necruțător al plăcerii erotice, inclusiv în cadrul căsătoriei. Iubirea, sub toate formele ei, reprezintă un lucru nelegiuit și murdar. E ciudat că Sinodul nu a ținut seama, cînd l-a excomunicat pe Tolstoi, de aceasta intenție explicită a autorului. Dar romanul nu a plăcut nici cercurilor puritane. Chiar quackerii din America și-au exprimat nemulțumirea.

Tolstoi a răspuns criticilor printr-o scrisoare din care citez: „am scris aceasta carte urînd din adîncul inimii desfrîul și unul din scopurile ei principale a fost de a exprima acest lucru. Dacă nu am reușit s-o fac, îmi pare foarte rău și mă recunosc vinovat". Eșecul lui Tolstoi este, mai curînd, eșecul moralistului și nu al scriitorului. Scriitorul l-a învins pe ideolog. Ca discurs despre nocivitatea iubirii, romanul Invierea nu convinge. Tocmai morala (mult prea explicită) e partea lui cea mai slabă. Dar romanul rezistă tocmai ca poveste de dragoste.

Rațiunea excomunicarii stă însă în altă parte. Am scris și rîndul trecut: Sinodul a sancționat tentativa lui Tolstoi de a medita asupra mesajului evanghelic pe cont propriu. Mai corect spus: simpla tentativă de a gîndi. Acesta era reproșul principal. La urma urmelor, franc vorbind, membrii Sinodului nu gîndeau altfel decît Tolstoi (dacă se oboseau realmente a gîndi ceva). Singura diferență dogmatică dintre Tolstoi și Sinod era faptul că Tolstoi gîndea și ierarhii, nu. Nu e vorba, prin urmare, de o diferență de credință, e vorba de „calitatea" însăși a credinței.

Tolstoi credea la fel de mult (sau la fel de puțin) ca oricare membru al Sinodului care l-a declarat eretic și l-a exlus de la „viața liturgică", refuzîndu-i pînă și asistența în clipa morții. La înmormîntare, mulțimea a ținut locul preoților și a cîntat Veșnica lui pomenire...

Răspunsul la întrebarea cu care am început se află întreg în aceste considerații ale lui Tolstoi (este replica sa la hotărîrea Sinodului): „Am început prin a iubi credința ortodoxă mai mult decît liniștea mea proprie. Apoi am iubit creștinismul mai mult decît Biserica, acum iubesc adevărul mai mult decît orice pe lume. Și pînă astăzi pentru mine adevărul coincide cu creștinismul așa cum îl înțeleg eu".

Așa cum îl înțeleg eu. Aceasta face deosebirea dintre Sinod și victimă. Biserica spune că nu poți gîndi în afara ei. Evanghelia nu poate deveni prilej de opinii personale...

P. S. Edictul Sfîntului Sinod rus nu folosește cuvîntul a afurisi, a exclude, a alunga. Nu. După ce enumeră păcatele lui Tolstoi (negarea imaculatei concepțiuni, negarea tuturor tainelor și, îndeosebi, a Sfintei Împărtășanii etc.), edictul consemnează sec: „Pentru acest motiv, Biserica nu-l mai socotește părtaș în turma sa. Și nu-l va socoti astfel atîta timp cît nu se va căi”. În 2010, la o sută de ani de la moartea lui Lev Nikolaevici Tolstoi, Sinodul n-a catadicsit să anuleze edictul...

P. P. S. în imagine: Albrecht Bouts, The Man of Sorrows (c. 1525).


Citiţi în continuare!

miercuri, 4 aprilie 2018

Cuvîntul zilei: „întuneric”



Nu știu dacă v-ați gîndit vreodată la cuvîntul întuneric.

Ne lovim în fiecare noapte de el / de realitatea lui. Vrem să-l alungăm și aprindem o candelă, o lanternă. După care scăpăm de el în somn, unde totul e strălucire și veselie și unde îngerii de lumină - în frunte cu Lucifer - își fac de cap. Dar la întunericul adevărat nu reflectăm nici măcar cît autorul epistolei despre nimic și întuneric, un anume Fredegisus (pe la anul 800). Întunericul a devenit ceva indiferent. Și doar tîlharii și diavolii îl iubesc.

Dar să mă întorc la cuvînt. În limba veche, „întuneric” a avut două sensuri. În primul sens, întunericul desemna mulțimea, numărul mare, nedefinit al indivizilor. Așa încît într-o carte de la 1581, citim: pe Hristos ”îl slujesc întunearece [cu diftongul ea, ca și besearică, n. m.] de îngeri fără de număr”. Pentru a sublinia slava Mîntuitorului și umilința cu care trebuie să-l privim (dar numai pe furiș), scribul construiește, așadar, un pleonasm: „întunearece fără număr”. Să reținem că alaiul lui Hristos e format din mulți, foarte mulți, nenumărați (și imposibil de numărat) îngeri, cum se și cuvine unui obraz atît de înalt.

Această semnificație a cuvîntului „întuneric” nu s-a păstrat. Vorbim de „întuneric beznă” (un alt pleonasm) pentru a sublinia cît de mare e uneori întunericul (de afară, sau cel din mintea noastră) și cît de puțin sîntem în stare să vedem ieșirea. Dar nu mai spunem „întunearece de albine / sau de lăcuste”, cînd zărim un roi masiv deasupra capetelor noastre.

Același scrib (e vorba de Coresi, eminent tălmaci și editor de cărți în Brașov) ne avertizează - și tot pleonastic - că la Judecata de Apoi va fi „zi de întunecare şi de întunearec”. Atunci, cerul și sufletele noastre se vor amărî și se vor cutremura. Și tot Coresi face adaos următoarea învățătură: doar prin căință și fapte bune ne putem întoarce ”den întunearec cătră lumină”.

Pus în opoziție cu lumina, de această dată, termenul întuneric nu mai înseamnă o mulțime mare de îngeri / draci / ieniceri, ci primejdioasa beznă...

În iad, vizitatorul va găsi, conchide atotștiutor Coresi, „întunearecul neluminat”. Căiți-vă, fraților, turnați-vă cenușa remușcării în cap, beți trei picături de aghiazmă, pipăiți cu sfioasă evlavie moaștele sfinților, ca să nu ajungeți acolo...


P. S. Lexicografii pretind că termenul „întuneric” ne vine din limba latină, de la un „tenebricus = în-tunecat”. Dacă este așa, moștenim direct din latină pe întuneric și am luat din franceză, ca neologism recent, pe „tenebre, tenebros, întenebrat”. În Călătorie la capătul nopții, romanul lui Céline, am întîlnit pentru prima dată expresia „e întuneric ca-n cur” (probabil, „noir comme dans le cul d’une nonne”), pe care, firește, nu v-o recomand. Evitați, deci, întunericul puturos al iadului...

P. P. S. În imagine: Petrus Van Schendel (1806 - 1870), Woman Playing Guitar.


Citiţi în continuare!

duminică, 1 aprilie 2018

Cum mi-am folosit liberul arbitru de 1 aprilie...




Pot scoate un chiot de triumf, deși mă abțin, totuși: am citit cea mai proastă carte cu putință (vă rog să mă credeți pe cuvînt, nu mint deloc, cînd am eu obiceiul să mint?), și nici măcar nu-mi pare rău de timpul pierdut; mi-a luat patru ore și ceva (că am făcut și pauze) s-o străbat de la un capăt la altul.

Sigur, în aceste patru ore aș fi putut citi șase pagini din Kant sau maximum două din Hegel, aș fi putut medita la termenul „prosopon” (care denumește în greacă fața, chipul lui Iisus), iar în limba română ne-a rămas ca „prosop”, dar eu am ales Snuff de Chuck Palahniuk, asta e cartea!, de mai mult n-am fost în stare, și chiar mă trufesc cu acest mai puțin decît mai multul altora. Pot zice că am realizat o prouesse cavalerească, un act de izbîndă asupra înțelepciunii proprii. Pot exclama ca împăratul cel păgîn: „Istețime, te-am înfrînt!”

Cu această ocazie mi-am amintit că un mare, un impozant și venerat erudit interbelic voia să dovedească amicilor perfecta lui stăpînire de sine și, în acest nobil scop, înghițea la grămadă tot felul de chestii scîrboase, de la insecte și gîndaci de bucătărie, la melci și păianjeni uriași. Melci prăjiți la grătar am mîncat în copilărie, dar un păianjen uriaș încă nu avusesem ocazia. Mi-a picat în farfurie tocmai acum.

De ce-am citit Snuff și nu Kant? Filosofică întrebare! E ca și cum m-ați întreba dacă am uzat au ba de liberul meu arbitru. Răspund simplu: n-am uzat de el, fiindcă nu există, liberul arbitru e doar o iluzie, citiți-l, rogu-vă, pe Galen Strawson, o să vă lămuriți precis. Nu avem liber arbitru și nu răspundem pentru pseudo-opțiunile noastre, nu răspundem, în fond, pentru nimic. Nimeni nu ne-a condamnat la libertate.

S-a nimerit, deci, să citesc Snuff. Puteam păți și mai rău, slavă Domnului... Putea să mi se întîmple o tragedie (să fiu primit în Uniunea Scriitorilor, să iau Nobel etc.), în fiece clipă pot păți una, știu bine asta, sînt pregătit, deși n-aș vrea să mi se întîmple tocmai acum, ar fi și păcat...

Am țintit, așadar, să fac un gest aproape gratuit, un gest absurd, aproape la fel de absurd ca intriga romanului. Am reușit. Cel mai ușor lucru e să fii absurd, adică natural, autentic. Nu vă povestesc romanul și nici nu vă îndemn să-l citiți, sîntem în post, mîncăm de sec, și romanul e cu o divă pornografică, Cassie Wright, o Messalina a timpurilor moderne, care vrea să bată un record nesimțit, și chiar îl bate, dacă am înțeles corect...

Ca să închei, vă întreb: voi faceți întotdeauna numai lucruri raționale? Vă folosiți mereu liberul arbitru în deciziile capitale? Sau vă lăsați pătrunși, în cele din urmă, și de gingașa întîmplare, de fatidicul noroc?


P. S. Romanul lui Chuck Palahniuk, Snuff, s-a tipărit la Polirom în 2013, și a fost tradus cu vervă de Mihai Chirilov. Din păcate, stocul s-a epuizat...

P. P. S. În imagine: Egon Schiele (1890 - 1918), Kneeling Girl in Orange-Red Dress (1910).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 31 martie 2018

Amintirea paradisului. Cu o notă despre un poet nefericit



Cînd te uiți cine scrie (și cum scrie) despre Cezar Ivănescu, îți vine să renunți. Omul trage pînă și în moarte ponoasele nesăbuirii sale. N-am cunoscut un personaj mai echivoc. Și dacă poetul și-a făcut dușmani necruțători, cel mai mare dușman, totuși, și-a fost el însuși. Pentru acest motiv, îl invidiez și îl admir pe prietenul Bogdan Crețu, care tocmai a scris un articol în Observator cultural, stîrnind cuvenita rumoare... Puteți citi articolul său aici.

Deci, se subînțelege, omul Cezar Ivănescu nu mi-a fost deloc simpatic. Și nu am ținut cîtuși de puțin să-l frecventez, deși în ultimii ani de viață a revenit în Iași ca director indiferent al unei edituri muribunde. L-am evitat, așadar, cu mare grijă, cu sistem, cum s-ar zice (nu și poezia lui). Judecățile sale, excesive în toate sensurile, mai degrabă m-au intrigat și dezamăgit. În declarații și articole, apăsa fruntea unor mediocrități cu greaua coroană, bătută în pietre de sticlă colorată, a genialității poetice. Alteori, găsea de cuviință să abată asupra unor persoane perfect stimabile un potop de invective și, strigătoare la cer, nedreptăți. Cezar Ivănescu era inepuizabil în domeniul caricaturii și insultei, ca un alt Gore Pirgu matein.

Cutare scriitor era un nemernic, un unsuros, o jigodie. Altul un țigan pipernicit, un jegos, un păpușar... După gusturile sale impenetrabile, întreaga ierarhie a literaturii române se prezenta pe dos. Mihai Ursachi era, de exemplu, un literator mai degrabă sterp, fad și lipsit de orice operă (prin comparație cu sine). Nichita Stănescu era nul de-a binelea. Poet veritabil, poet în adevăratul sens al cuvîntului, poet mare, era, în schimb, Mircea Micu. Criticii literari, cu o excepție, erau niște neisprăviți și niște inculți. Excepția se numea, desigur, Theodor Codreanu, delirantul eminescolog, al cărui nume ilustru poetul l-a evocat, magnanim, nu doar în articole, dar și într-un vers stupefiant.

Circulă pe YouTube, postate de admiratori (puțini, dar feroci), niște așa-zise poeme cîntate / mormăite, de un desăvîrșit prost gust. Poetul a trăit cu impresia ascuțită că este re-încarnarea fatală a unui trubadur din Provența, un ins dotat cu un timbru vocal ieșit din comun și cu o înzestrare instrumentală superlativă. Fiind un violent verbal, nimeni nu l-a tras de mînecă spre a-i semnala impostura. Într-un cuvînt, formula temperamentală a poetului a rămas multora o "enigmă de nedeslușit", ca să folosesc o sintagmă cunoscută.

Dar poetul Cezar Ivănescu e neîndoios important. Aici nu mai încape discuție, pertractări, diplomație. Despre om putem negocia oricît. Despre poet mi se pare imposibil. Lirica lui Ivănescu e structurată pe cîteva metafore obsesive: atotputernicia morții, declinul inevitabil al cărnii, precaritatea iubirii într-un eden devastat. Poetul e un neobosit elegiac. Cele mai frumoase poeme despre fragilitatea existenței, din poezia românească, probabil Cezar Ivănescu le-a compus.

Versurile transcriu neobosit un vaiet monoton, o lamentație monocordă, insinuantă, ingenuă și perversă, care traduc anxietatea dintotdeauna a ființei care se bănuiește - din clipa nașterii - pieritoare. Moartea amărăște și înnegurează totul, corupe și preface în pulbere pînă și erosul. În ultimele poezii, poetul se întoarce, cu sceptică deznădejde înfiorată, spre chipul schimonosit de durere al unui Dumnezeu care suferă, nevinovat, pe Cruce. În pofida acestei rugăciuni orgolioase, poetul rămîne un neconsolat și un anxios.

Capodopera acestei poezii se numește, desigur, Amintirea paradisului. Sistemul de rime interioare creează versurilor o muzicalitate aparte. Nu mai credeam că se poate, dar uite că e posibil: poezia se ivește din muzică. Obișnuiam, cu ani în urmă, să o recit prietenilor. În amintirea poetului Cezar Ivănescu, o voi recita, în șoaptă, încă o dată:

"Cînd eram mai tînăr și la trup curat/ Într-o noapte, floarea mea, eu te-am visat/ Înfloreai fără păcat într-un pom adevărat/ Cînd eram mai tînar și la trup curat./ Nu știam că ești femeie, eu, bărbat/ Lîngă tine cu sfială m-am culcat/ Și dormind eu am visat, tu visînd ai lăcrimat/ Cînd eram mai tînăr și la trup curat./ E trecută noaptea-aceea de acum/ Carnea noastră doar mai știe-al ei parfum,/ Poamele ce-n pomi azi stau gustul cărnii tale-l au/ Și cad toate, mîine, putrede pe drum./ Fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om/ Pe acel care ne-a ispitit sub pom/ Și cînd pomul flori va da, fă-i să-i cadă carnea grea/ Cum cădea-va, după cîntec, mîna mea".


[Într-o formă ușor diferită, am publicat nota de mai sus în Ziarul de Iași, din 7 decembrie 2008, p.6; o reiau azi pe blog, fiindcă veni vorba, deși acum zece ani zelatorii poetului m-au făcut cu ou și cu oțet...]


P. S. În imagine: o miniatură medievală...


Citiţi în continuare!

miercuri, 28 martie 2018

Cum s-a prăbușit Dostoievski la picioarele cititorilor săi



Nu-i bine să fii celebru. Nici în viață și nici după. Pe lîngă faptul că nu folosește la nimic, gloria poate produce și întîmplări - cum să le zic? - destul de macabre, dacă macabrul poate fi calificat în vreun fel. Să examinăm un exemplu dintr-o sută...

Dostoievski s-a stins în seara zilei de 28 ianuarie a anului 1881. Știrea s-a răspîndit repede, lumea a dat năvală. Obiceiul de a vizita și privi mortul nu e de azi, de ieri și, dacă e să vorbim sincer, nu este străin nici românilor, care fac din el un spectacol hilar (și atroce).

Pentru cititorii lui, Dostoievski devenise un soi de clarvăzător, un sfînt viu, palpabil, un avva. În treacăt fie spus, nici sfințenia nu-i bună la nimic. Aduce numai necazuri. Deci, lumea s-a bulucit încă de dimineață către casa prozatorului. În timp ce familia îi căuta un loc de îngropăciune și primea refuzuri de peste tot („Nu-l primim la noi”, a spus mitropolitul de Novgorod și Petersburg, Isidor, „Dostoievski a fost un scriitor mediocru, nu ne interesează...”), mulțimea isterizată trecea prin fața mesei pe care trona coșciugul cu ilustrul răposat. Femeile boceau, bărbații își smulgeau părul din cap, înghesuiala devenea periculoasă. Și toți voiau neapărat să ajungă cît mai aproape de sicriu. La vremea aceea, nu existau păzitori, jandarmi...

Îmbrăcat în cel mai bun și scump costum al lui, Dostoievski părea indiferent. Pe față îi înghețase un rictus resemnat. Mai mult nu putem ști (și nici spune) despre trăirile unui mort. Și nici nu se cuvine. În odaia funerară, aerul devenise greu respirabil: făclii aprinse, flori veștede, lumînări fumegoase, de ceară ieftină, cenușie, oameni ieșiți din fire, cu priviri lacome, loviți de convulsii, țipete disperate: „Cui ne lași, tătucule, cui ne lași?”. Doamnele mai sensibile izbucneau în hohote nedefinite, cădeau în leșinuri, sau erau cuprinse de vertij...

Și a venit momentul culminant, trebuia să vină, fusese scris deja de însuși degetul Providenței. Oamenii din spate îi împingeau pe cei din față, oamenii din față abia își mai țineau echilibrul, se sprijineau de masă, de marginile coșciugului, d pieptul răposatului. N-a trecut mult și inevitabilul s-a produs. Masa a fost zdruncinată, sicriul s-a înclinat vertiginos și trupul defunctului s-a rostogolit - lent, moale, agonic - pe dușumea...

S-a instalat o liniște mormîntală (la propriu). Toți s-au ferit, nimeni n-a reacționat. Statornicit într-o rînă, printre picioarele admiratorilor săi, Dostoievski dovedea încă o dată cîtă dreptate avusese Newton, cînd statuase  principiul suprapunerii forțelor...

Pînă la urmă, prozatorul a fost înhumat gratis în țintirimul unei mănăstiri din Petersburg. La funeralii au participat aproximativ 30 de mii de oameni.


P. S. Am luat unele informații (nu și esențialul) din „cuvîntul înainte” redactat de Leonte Ivanov, care deschide volumul recent apărut: F. M. Dostoievski, Scrisori I (1837 - 1859), ediție îngrijită, traducere, note și studiu introductiv de Leonte Ivanov, Iași: Polirom, 2018, 624p.

P. P. S. În imagine: Petrus van Schendel (1806 -1870), Buying game on the Groenmarkt in The Hague, by night.


Citiţi în continuare!

luni, 26 martie 2018

Cea mai porcoasă poezie a lui Daisy



Ceea ce voi povesti în nota de față pornește de la cartea lui Ian McEwan, Sâmbătă, traducere revizuită și note de Dan Croitoru, Iași: Polirom, 2015, 350p., 18, 25 lei


Voi începe, deci, cu sfîrșitul. Romanul lui Ian McEwan mi-a plăcut. Nu veți greși dacă o să-l cumpărați. Face toți banii și nici nu costă foarte mult... Cineva m-a sfătuit mai demult să nu-l citesc: romanul ar fi lipsit de acțiune și, în ultima parte, de-a dreptul neverosimil. Mie tocmai partea neverosimilă mi-a plăcut.

În mare, autorul povestește minuțios o zi din viața unui neurochirurg, Henry Perowne, o zi de sîmbătă, 15 februarie 2003. Nu contează ce face Henry și, oricum, mai mult vorbește cu sine decît face, ca Leopold Bloom din Ulysses. Perowne este un ins rațional, practic, și cu o profesională neîncredere față de imaginație, de ficțiune. Romanele nu-i spun mare lucru (a citit Doamna Bovary și Anna Karenina și a înțeles că adulterul era o practică obișnuită și cu un secol și jumătate în urmă!), poezia nu-l atrage, arta îl lasă mai degrabă nedumirit. A fost odată la o expoziție (îndemnat de soția lui, Rosalind) și a conversat cu primul ministru, Tony Blair. Firește, primul ministru l-a confundat cu un pictor și a urmat un dialog absurd, de un umor ascuțit.

În cursul dimineții, Henry Perowne are un diferend cu un individ, Baxter, pe jumătate nebun (în realitate, suferă de un sindrom neurologic). Individul îl va urmări toată ziua și seara va da buzna în casa lui Perowne, odată cu Rosalind, pe care o amenință cu un cuțit. În sufragerie, mai sînt Daisy și Theo, copiii celor doi (Henry și Rosalind), bătrînul și mofturosul poet John Grammaticus, tatăl lui Rosalind, și un tovarăș al intrusului, Nigel.

Aici intervin straniul, neverosimilul, nebunia. Mai întîi, Baxter îi cere lui Daisy să se dezbrace. Sub amenințarea cuțitului de la gîtul mamei sale, fata se supune. După un moment de șovăire, intrusul observă o pe un fotoliu o carte de poezii. Află că tocmai Daisy a scris-o. Și, ca o încununare a scenei, îi cere să citească cea mai „porcoasă” poezie din volum.

Transcriu:
„— Trebuie că eşti foarte deşteaptă, îi întinde cartea.
— Citeşte o poezie. Citeşte cu voce tare cea mai bună poezie a ta. Hai. Hai s-auzim o poezie.
Daisy ia cartea şi-l imploră:
— Fac tot ce vrei. Tot ce vrei. Dar te rog să iei cuţitul de la gîtul mamei”.

Apoi:

„Cartea îi trepidează în mîini. O deschide la întîmplare. Trage aer în piept şi e gata să înceapă, cînd Nigel zice:
— Citeşte-o pe cea mai porcoasă. Ceva naşpa. Toată hotărîrea ei se evaporă. închide cartea.
— Nu pot, geme ea. Nu pot.
— Ba poţi. Altfel o să vezi ce-o să facă mîna mea. Vrei aşa ceva?
— Daisy, ascultă-mă. Citeşte-o pe aia pe care mi-o citeai mie, murmură Grammaticus. S-a uitat absentă la Grammaticus, dar brusc a părut că a înţeles”.

Daisy recită poezia cu o voce „răgușită și slabă”. Intrusul e nemulțumit: „Noo, face Baxter. Ia-o de la-nceput. N-am înţeles nimic. Absolut nimic...”. Fata recită poezia din nou. Și, pe măsură ce recită, în mintea lui Baxter se petrece o schimbare vădită. Exclamă nervos: „Mai citește-o o dată!”. Daisy consimte și spune poezia pentru a treia oară. Cînd termină, se așterne tăcerea.

Apoi:

„Baxter rupe tăcerea şi spune, surescitat:
— Tu ai scris asta. Tu ai scris-o.
E o afirmaţie, nu o întrebare. Daisy se uită la el şi aşteaptă.
— Tu ai scris-o, repetă el. Apoi adaugă, repede: E aşa de frumoasă. Ştii asta, nu? E aşa de frumoasă. Şi tu ai scris-o”.

Poezia l-a îmblînzit. Spre uluirea tuturor (și mai ales a lui Henry Perowne), nebunul a devenit om normal. Nu mai contează ceea ce a urmat. Nu e rostul meu să povestesc romanul...

În încheiere, aș preciza că Daisy nu citise cîtuși de puțin din cartea ei, care conținea și versuri deocheate. Poezia salvatoare (deloc „porcoasă”, veți vedea) aparține lui Matthew Arnold (1822 - 1888) și se numește Dover Beach. Leon Levițchi a tradus-o sub titlul Faleza Dover-ului:

Un fragment:

„Doar dinspre franjul spumei unde marea
Atinge malul argintat de lună
Se-aude hîrşîitul ce îl face
Pietrişul smuls de valuri şi din nou
Zvîrlit pe ţărm, un veşnic du-te-vino
În ritm încet şi larg ce sugerează
Pe ţărmul egean, Sofocle
– Sînt mii de ani de-atunci – l-a ascultat
Şi s-a gîndit la fluxul şi refluxul 
Mizeriei umane...”


P. S. În imagine: Miles William Mathis (n. 17 septembrie 1963): Nude Reading a Book.


Citiţi în continuare!

vineri, 23 martie 2018

"La respectul general": intrarea liberă



Nu-mi plac oamenii triști, acri, sobri, aulici, închiși în sine, secretoși, întunecați, aburoși. Cum observăm, vocabularul sobrietății e foarte vast. Firea mea e, mai degrabă, deschisă, primitoare, cordială. Sînt un sceptic gumeț.

Acest lucru poate fi sesizat, am speranța, și din articolele subsemnatului. Menirea mea ca publicist ofensiv nu este aceea de a-l speria sau de a-l mîhni pe cititor (Doamne ferește!), ci de a-l destinde și amuza. Pot să-l pun pe gînduri și fără să-l mîhnesc. Firește, acest nobil scop personal nu este mereu posibil. Dar vreau să scriu în așa fel încît sa obțin la sfîrșitul textului meu măcar un surîs.

Oare pentru ce scriu la ziar / pe blog? Ca să întristez și să irit? Ca să adaug tristeții generale o nouă tristețe, un nou strat? Răspund acum: în nici un caz pentru a amărî. Oamenii sînt și așa triști din pricina greutăților, a sărăciei. Din nefericire, viața e plină de răutate, de oameni principiali, de inși rigizi și serioși nevoie mare, de ființe care nu știu de glumă, care nu au mai rîs după ce au gîngurit involuntar în leagăn. Dacă spui o anecdotă, principialii ăștia sar în sus ca arși. Dacă faci o ironie, o iau de bună și se năpustesc ca turbații asupra ta. Dacă ai umor, e de rău...

Ei au uitat, de exemplu, că soțietatea Junimea (care a fost fundată în Tîrgul Ieșilor, în 1867), soțietate culturală frecventată de mic-burghezi și tutungii (precum Creangă), unde a tronat un om riguros ca T. Maiorescu și unde a citit poezii un melancolic structural ca Eminescu, avea drept lozincă principală: "anecdota primează". Mai întîi să ne veselim! Prin urmare, în casa lui Vasile Pogor, toți acceptau principiul „utilitarist”: înainte de orice, învață să te bucuri! Mihai Eminescu însuși nu a făcut, negreșit, excepție. Poate de aceea s-a și împrietenit la cataramă cu un ghiduș ca Ion Creangă. Pentru acest motiv au bătut ulițele Ieșilor împreună (sprijinindu-se reciproc) și au frecventat cu bucurie Borta rece.

Nu știu dacă ați remarcat vreodată... Crîșmele Ieșilor au avut dintotdeauna nume pline de sapiență, de geniu spontan. Una dintre ele, situată în Copou, se numea La respectul general. Numai cînd se amuză, cînd este bine dispus, omul trăiește realmente simpatia față de aproapele / departele. Degeaba ne îndeamnă popii în biserici și adunări să ne iubim aproapele / departele ca pe noi înșine. Dacă te închizi într-o solitudine posacă, îndemnul la frățească iubire devine o vanitate.

Totul se vădea, în schimb, mult mai îndemînos, de îndată ce ieșeanul de odinioară trecea pragul restaurantului La respectul general. Totul se lumina subit. Mieii se împăcau cu lupii, greierul cu furnica, ogarii cu iepurii și potîrnichile, nevestele cu bărbații. Și peste toate domnea buna înțelegere, iertarea. Care nu e un rău în sine. Rău e să-ți urmărești dușmanul cu ideea fixă de a te răzbuna, ca implacabilul conte de Monte Cristo. Un om profund nefericit, în opinia mea.

Deci, La respectul general... Nu știu de ce nu mai avem astăzi un asemenea nume pitoresc în Iași. Pesemne că ne-am pierdut imaginația și talentul de a ne veseli. Ne-am pierdut, într-un cuvînt sau două, buna dispoziție.

Un gînditor deștept (mă refer, desigur, la francezul Michel Eyquem de Montaigne) a spus mai demult că tristetea și încruntarea însoțesc, de obicei, răutatea. Omul trist are înclinații maligne, îți va purta sîmbetele. Termenul italian „tristezza", adăuga filosoful, desemnează atît mîhnirea cît și răutatea sufletească. Omul trist e, adesea, meschin. Omul vesel e primitor. Veselul îți dă și cămașa de pe el. Tristul ți-o aruncă în cap. Omul vrea, deci, să rîdă, să fie senin, sa uite de nevoi...


P. S. În imagine: Pablo Picasso (1881-1973), Le Buveur d'absinthe (1901).


Citiţi în continuare!

marți, 20 martie 2018

Nudismul noptatic



Știu că Henry James nu a cunoscut femeia, dar mai știu (și) că s-a oprit într-o noapte în fața unei ferestre luminate. A stat și a privit cam un ceas prin perdea.

În odaie ardea șovăitor o lampă. Tremurau umbre voluptuoase. Ora prevestea, deci, o dalbă epifanie, o matroană în dezabié, într-un cuvînt, o londoneză. Timpul curgea din ce în ce mai greu, prozatorul avea frisoane, remușcări și un simțămînt de rușine. Nu mai făcuse niciodată asta. Să pîndești la fereastra unei femei nu e ceva demn de un gentleman. Să-i vulnerezi intimitatea, cu atît mai puțin. Prozatorul ar fi vrut și nu ar fi vrut. Își dorea ca făptura de cleștaruri să se ivească și, în același timp, se ruga să nu apară niciodată. Dumnezeu i-a îndeplinit ruga. Domnița n-a apărut. După un ceas, prozatorul a plecat gînditor și, probabil, resemnat. Zîna noptatică n-a binevoit să se arate. N-a repetat încercarea.

Întîlnirea ratată dintre privirea șovăitoare a unui bărbat celebru și pielea străvezie a unei femei anonime n-a lăsat decît o însemnare de jurnal greu descifrabilă. Biografii se îndoiesc încă de realitatea întîmplării.

Unii au avut mai mult noroc decît Henry James. Mă refer negreșit la poeți. Am un nume precis în minte. A avut mai multă răbdare, s-a rugat mai intens, a știut cărui sfînt să i se adreseze, a murmurat versetul potrivit. Și, într-un tîrziu, a văzut. Vă puteți închipui scena? A zărit mai întîi o siluetă subțire, apoi un umăr nevinovat, apoi o frunte inocentă, apoi un gît de Modiglinai, apoi un umăr, apoi un braț molatic, apoi, Doamne Dumnezeule, ferește-ne de cel viclean, un pieptăraș sidefiu, legat la spate. Cînd femeia s-a oprit în lumină, poetul a încetat să respire. Cînd femeia a dat să-și dezlege pieptărașul, poetul a simțit palpitații ascuțite. Cînd femeia și-a desfăcut pieptărașul, surîzînd senin, poetul a înțepenit. M-aș opri aici, fiindcă imaginea pieptărașului aruncat cu atîta nepăsare mă revoltă.

Întors în cămara-i fumegoasă, Mihai Eminescu (căci el e poetul!) a scris următorul sonet:


Stau în cerdacul tău...

Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Și vîntul mișcă arborii-n grădină.

Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiți cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mîna ta cea fină
În val de aur părul despletind,

L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visînd pieptarul de la sîn,
Încet te-ardici și sufli-n lumînare...

Deasupră-mi stele tremură prin ramuri
În întuneric ochii mei rămîn,
Ș-alături luna bate trist în geamuri”.


P. S. Termenul „voyaurisme” nu s-a fixat în română, deci nu știu cum să-l scriu corect în titlu. Obiceiul numit de cuvînt este comentat foarte negativ de psihologii profunzimilor. Eu, unul, aș fi mult mai îngăduitor.


Citiţi în continuare!

duminică, 18 martie 2018

Marana a plecat. O întîlnire cu Borges în Geneva



Sobră și rece. Era mică, subțire, cu ochi înguști, căprui sau cenușii, mai degrabă cenușii ca gresia, cu buze subțiri și albe, părul negru, tăiat în breton, și nasul drept. Prezenta curioșilor un chip anonim, ca să zic așa, șters, aproape abstract.

Dacă ai fi văzut-o într-o piață, în fața unui dom, la Veneția, sau la Geneva, sau la Roma, fotografiind mulțimea amestecată cu telefonul sau privind absentă în jur, nu ți-ar fi atras atenția prin nimic. A, da, purta o fustă pînă aproape de glezne, cămăși largi, pioase, ciorapi de bumbac, pantofi fără toc, un basc tras peste frunte, nu-și dădea niciodată cu ruj.

Și, totuși, publicul o știa. Admiratorii se loveau de opoziția ei inflexibilă. Marana îl păzea pe scriitorul orb cu un devotament riguros. Nimic nu putea ajunge pînă la Borges. Dacă îi scriai un bilețel, o misivă de trei rînduri, Marana îl citea cu atenție și decidea imediat să nu i-l arate. Nu-i spunea niciodată nimic. Dacă sunai la ușă, Marana pretindea că Borges nu e acasă, că este bolnav sau că doarme în patul lui cazon și nu poate fi deranjat de nimeni. Te privea cu ochi lucioși, de scoică. Dacă îi solicitai o întrevedere, fiindcă te întîlneai cu poetul într-un parc, la o plimbare, femeia era invariabil de față, între tine și Borges, între Borges și tine. Poetul stătea recules, umil, și nu răspundea la nici o întrebare. O lăsa pe Marana să discute în numele lui.

„Aș vrea să știu cum trebuie înțeles Pierre Menard, autorul lui Don Quijote”, îl întrebam pe Borges
„Simplu. Opera e aceeași și totuși mereu alta, depinde de scrib și de anul re-scrierii, cititorii decid”, răspundea sec Marana.
„Dar dacă Cervantes ar fi copiat el însuși Don Quijote, n-ar fi rămas oare același roman?”, îl întrebam pe scriitor.
„Nicidecum”, îmi tăia vorba Marana. „Ar fi fost cu totul altul”.
„Nici autorul nu rămîne același?”, îl întrebam pe Borges.
„Nu mai puneți întrebări lipsite de sens”, răspundea Marana.
„De ce ar fi lipsite de sens?”, îl întrebam enervat pe Borges.
„Fiindcă toată lumea le pune”, conchidea Marana și îl ridica de braț pe bătrîn. Dispăreau. Abia puteam să-i salut.

Toate întîlnirile mele cu Borges decurgeau cam în același fel. Nu-l puteai despărți de Marana. Iar Marana îl controla despotic. Numai într-o zi l-am prins singur. Marana plecase, era incredibil, dar plecase, nu știam pentru cît timp, nimeni nu știa. Poetul stătea pe o bancă și privea absent apa rîului. M-am așezat alături și l-am întrebat:

„Ce spuneți de Pierre Menard? Creează el un alt Don Quijote numai pentru că-i reproduce întocmai cuvintele?”.
Poetul m-a privit șovăitor și nu a spus nimic. Am insistat:
„O operă nu poate deveni alta doar prin simpla ei rescriere fidelă”.
A tăcut din nou. Apoi a șoptit:
„Știu și eu?! Ca să fiu sincer, nu cred. A trecut mult de atunci. Nu mai țin minte ce am vrut să spun. Nu pot să vă lămuresc. Și, oricum, trebuie să vă grăbiți”.
„Am cursuri abia de la 14, studiez Filologia romanică, sarda, catalana, dalmata, l-am lămurit. Acum e doar 10”.
„Nu și pentru mine”, a spus Borges.
„Cum adică?”, l-am întrebat.
„Mai bine vorbiți cu Marana”, a spus el. „Așa o să înțelegeți mai ușor. Întrebați-o pe ea”.
„Marana nu-i aici. Și n-am ce s-o întreb”, am răspuns.
„Stă alături, cum să nu fie?”, a exclamat Borges. „E mereu cu mine”.
„N-am văzut-o pînă acum”, i-am spus.

Poetul a întins brațele, a pipăit banca, stinghiile de lemn. A ascultat cu atenție. Nu se auzea decît rîul, vîntul prin frunzele castanilor, absența. Semăna cu Don Quijote în fața peretelui gol căutînd cărțile. Neîncrederea poetului creștea. Apoi a surîs dintr-o dată, înseninat. A șoptit mai mult în sine:

„Știam că e aici, Marana nu pleacă niciodată. Privește...”.

N-am comentat. Am rămas încă trei ore pe bancă, apoi am pornit spre Universitate. Femeia nu s-a arătat. În tot acest timp, n-am îndrăznit să-i spun poetului adevărul...


P. S. În imagine: Rebecca van Wierst (Olanda), Japanese Girl.


Citiţi în continuare!

marți, 13 martie 2018

O cafea în casa lui Balzac




Vă place cafeaua? Și mie. Să vă spun o poveste adevărată...

Cînd am ajuns în Paris, în 1992, primul lucru pe care am vrut să-l văd a fost, desigur, casa lui Balzac. A avut mai multe, chiar un soi de palat, pe strada Fortunée, dar nu s-a păstrat decît clădirea din strada Raynouard, nr.47, care pe vremea lui era la marginea orașului, iar acum e aproape în centru. Din grădină vezi turnul Eiffel. Pe vremea lui Balzac, casa mai avea o ieșire în rue Berton, nr.24, o străduță foarte îngustă, pe unde autorul fugea de creditori.

M-a întîmpinat Daniel Gagneux (un tînăr slab, deșirat, famelic și pleșuv, precum actualul rege al Franței), de profesie poet de limbă oc, și din cînd în cînd ghid al casei. I-am spus că eu sînt poet de limbă oïl, asta l-a impresionat teribil și am devenit prieteni la cataramă.

Daniel mi-a arătat mai întîi bastonul cu turcoaze: Balzac l-a comandat prin 1834, cînd vizita asiduu teatrele și saloanele, în căutarea unor frumuseți frugale, care nu l-au ignorat cîtuși de puțin, deși prozatorul era scund, gras și cam știrb. Ce-i Femeia!!! Bastonul măsoară 90 de cm în lungime și Daniel mi-a șoptit că are proprietăți magice verificate, iar eu i-am cerut imediat să facă în așa fel încît Balzac însuși să se înfățișeze în fața noastră, dar unealta n-a funcționat tocmai atunci.

Am urcat la etaj și am ajuns în biroul lui Balzac. Nu scria în picioare la un pupitru (ca Hemingway sau Philip Roth), cum scornesc neștiutorii, nimeni nu poate rezista 18 ore în picioare, amănuntul este, categoric, o fantezie feminină. Daniel m-a invitat să mă așez în fotoliul lui Balzac, chiar a insistat, dar am respins categoric oferta. Ar fi fost o blasfemie. Fotoliul adăpostise un șezut ilustru...

Apoi mi-a arătat cafetiera (legendara cafetieră din porțelan de Limoges, fabricată în 1833) cu inițialele H. B. și mi-a propus să bem o cafea împreună. Balzac ajungea la 50 de cafele pe zi și folosea trei soiuri de boabe de cafea: de pe insula Bourbon, din Martinica și din Yemen. N-am putut să-l refuz a doua oară, ar fi fost o gravă impolitețe. Daniel a scos trei punguțe (exact sorturile folosite și de prozator), a amestecat praful și a pus cafeaua la fiert. În același timp, m-a asigurat că va fi o cafea tare și că s-ar putea să nu dorm. Am băut lichidul fierbinte, am discutat despre decadența poeziei după episodul binecuvîntat al trubadurilor, momentul s-a prelungit, pentru un poet de limbă oc, subiectul e inepuizabil.

Era noapte cînd am revenit la hotel. Bineînțeles că n-am reușit să adorm. După ce m-am chinuit două ore, exasperat, am deschis laptopul și am compus un lung poem în limba oïlCînd am ajuns la strofa 147, în zori, m-am lăsat păgubaș și am ieșit la o plimbare. Am evitat cu grijă strada Raynouard. Pînă m-am întors în România, n-am mai dormit.

Poemul a rămas, din păcate, neterminat...


P. S. În imagine: Cafetiera lui Balzac...


Citiţi în continuare!

luni, 12 martie 2018

Musafir în Hanul lui Finn



Un joysolog, pe nume lui Danis Rose, a pretins că James Joyce a intenționat, după publicarea romanului Ulise, să compună o carte cu titlul Hanul lui Finn. Asta se întîmpla prin 1923.

Joyce nu a dus cartea la capăt din motive care nu se cunosc, dar se pot bănui. O parte din paginile redactate în acest scop a intrat, totuși, într-o formă și mai cifrată, în Finnegans Wake (1939). Hanul lui Finn reprezintă, așadar, o prelungire a lui Ulise și o prefigurare a Veghei lui Finnegan, o scriere de trecere, un pasaj ludic între două titluri importante.

Cartea, afirmă Danis Rose, ar fi trebuit să fie o refigurare în registrul cel mai vesel a istoriei Irlandei, la la sfîntul Patrick încoace. S-au păstrat din ea 10 episoade foarte scurte, 10 fabule (Joyce le-a numit epiclete, de la epic?; de la epicleză?), în total cîteva zeci de pagini, de un haz nespus. Limba presupusei cărți nu ridică dificultăți.

Intenția lui Rose de a publica o carte cu acest titlu (încă în anul 1992) a stîrnit furtuni printre exegeți, s-a protestat viguros, s-a ajuns și la proces, chestiunea s-a decis prin avocați. Cartea nu s-a putut tipări atunci. Bineînțeles, ca în orice cult fanatic, există o mînă de exegeți, păstrătorii geloși ai tezaurului, Marii Prelați, și există excluși. Dacă nu mă înșel, Danis Rose face parte dintre cei din urmă. E un paria.

Hanul lui Finn ridică două probleme delicate. Mai întîi, este imposibil de atestat intenția lui Joyce de a scrie o carte cu acest titlu și cu finalitatea amintită mai sus, nu există dovezi incontestabile. Și, în al doilea rînd, cum poți alege din cele 50 de mii de pagini de manuscris exact paginile scrise în 1923 cu acest scop? Nu vei proceda arbitrar? Nu sînt joysolog, nu am poligloția necesară pentru a dumiri arcanele etimologice din Finnegans Wake și nici nu mă interesează o operă scrisă doar pentru lexicografi. Înclin, deci, să-i cred pe rigoriști: Hanul lui Finn este o carte dubioasă. Dar cîtă frumusețe cuprinde! Cît umor!

În fața succesului, un autor poate reacționa în două feluri. Fie, întîi, printr-o apropiere de public, el va scrie ceea ce crede că vrea vulgul, piața. Fie, al doilea, printr-o distanțare de gustul și voința cititorilor. James Joyce face parte, negreșit, din specia rară a celor din urmă. Samuel Beckett i-a fost discipol și în această privință.

Mă întorc la Hanul lui Finn. O primesc așa cum e. Un profan ca mine poate admira nestingherit, în aceste epiclete, imensa putere de invenție lexicală a lui Joyce.

Ofer, în încheiere, un exemplu:

„Episcopul Berkeley, arhidruid al religiei irlandezilor, înveșmîntat în mantia sa heptacromatică de șapte culori roșugalbenverdealbastruindigoviolet, i-a explicat apoi lui Patrick albiciunea, muțenia, iluziile nuanțatei lumi a religiei, accesoriile acesteia, de la cele minerale la cele vegetale și animale, care oamenilor căzuți în păcat le apar doar într-o singură nuanță...

Cu alte cuvinte, unei priviri atît de deschise părul învăpăiat al Regelui Leary îi părea a fi de culoare verde de măcriș, iar ca să trecem la veșmîntul său de șase culori, fustanela de culoarea șofranului a Maiestății Sale părea de culoarea spanacului fiert, platoșa regală de aur avea o tentă de varză creață, mantia verde a monarhului cu verdele proaspăt al frunzelor de dafin, ochii săi dominanți albaștri-deschis ca lămîița de pătrunjel, piatra prețioasă indiană, ca lintea oliv, pe inelul rău-prevestitor al domnitorului, contuziile violacee pricinuite de război de pe chipul princiar colorate uniform ca de o infuzie de cassia” („Religia irlandezilor”, pp.89-90).


Am urmărit, așadar, volumul James Joyce, Hanul lui Finn, traducere de Mihai Miroiu, București: rao (helas), 2014.


P. S. Aflu dintr-un articol franțuzesc că „epicletul / epicleta” a/l unsprezecelea, „The Lion's Mouth", nu a fost inclus/ă în Hanul lui Finn (versiunea lui Danis Rose) din motive de copyright. Ce v-am spus? Cherela din tribunale continuă...


P. P. S. În imagine: Bella Pieroni , Tristan & Isolde II.


Citiţi în continuare!

duminică, 11 martie 2018

„Erau doi copii de regi”: Cum ajunge să te obsedeze o poezie



Ați pățit, sînt foarte sigur, exact ca mine. Și nu doar o dată.

Te bîntuie o melodie, încă de dimineață, fiindcă ai mintea confuză, o fredonezi apoi în chip automat ore în șir, o îngîni o zi întreagă (și nu numai în pauze), îți vine pe limbă numele ei, te întrebi înciudat care e acest nume, dar tot nu ți-l poți aduce aminte. Într-un final, nervos și epuizat de căutarea înverșunată, renunți. Doar dacă ai mult noroc la sfinți, soluția îți vine pe seară, chiar înainte de a te culca (printr-o străfulgerare de ordin mistic, probabil), cînd, oricum, nu te mai interesează.

Așa am pățit astăzi, dar nu cu o melodie, ci cu un mic poem, două strofe, opt rînduri. L-am învățat cu ani și ani în urmă pe de rost, nici eu nu știu de ce, mi-a rămas pur și simplu în minte (aveam odinioară minte multă, chiar dacă nu toată bună), și mi l-am recitat adesea în gînd, fără să-mi pun întrebarea cu privire la autorul lui (sau la titlu, sau la proveniență). Îmi dispăruseră complet din memorie. Păstrasem doar versetele. Principalul, la o adică. Poate că-l citisem într-o carte cu exerciții de limbă franceză (asta trebuie să fi fost într-a IX-a), poate îl găsisem într-o antologie de poeți simboliști (cînd visam o carieră de poet blestemat), nu mai știu precis.

Poemul e foarte simplu, minunat de frumos tocmai prin simplitatea lui amăgitoare, și poate că acesta este motivul secret pentru care a ajuns să mă persecute ani în șir. Deci azi am bodogănit în sine-mi toată ziulica: „iletedeuzanfandeoroa / căseparedezoprofond”. Și așa mai departe. Și așa mai departe. Fără ca titlul și autorul să mi se lămurească în vreun fel. Mi-am zis (și aveam temei) că degeaba m-aș ruga la sfinți pentru o lumină, e Post însemnat, și sfinții sînt foarte ocupați în perioada asta, toată lumea știe, n-are rost să-i mai deranjez și eu cu un fleac. Calea mistică îmi era, deci, exclusă. Mi-a rămas una singură, să caut pe net...

În timp ce spuneam pentru a mia oară, maniacal, primele două versuri „iletedeuzanfandeoroa / căseparedezoprofond”, mi-a venit răspunsul. Poemul a fost scris de către poetul belgian Émile Verhaeren (1855 - 1916) și se intitulează Les deux enfants de roi / Cei doi copii de rege. Iată-l:


Il était deux enfants de roi / Erau doi copii de regi
Que séparaient des eaux profondes, / Pe care-i despărțeau ape adînci,
Et rien là-bas, qu’un pont de bois, / Nu era nimic acolo, doar o punte de lemn,
Là-bas, très loin, au bout du monde. / Acolo, foarte departe, la capătul lumii.

Ils s’aimèrent, - sait-on pourquoi? / S-au iubit - nimeni nu știe de ce,
Parce que l’eau coulait profonde, / Pentru că apa curgea adîncă,
Et qu’il était, le pont de bois, / Și [pentru că] era puntea de lemn,
Si loin, là-bas, au bout du monde. / Atît de departe, acolo, la capătul lumii.

L-am tradus cum m-am priceput, nu garantez acuratețea, dar garantez emoția. Nu-mi rămîne decît să vă îndemn să nu faceți greșeala de a-l învăța pe de rost. Poate deveni obsedant...


P. S. În lipsă de ceva mai bun, am ales un tablou de Salvador Dali (Salvador Felipe Jacinto Dalí i Domènech), Reminiscencia arqueológica del Angelus de Millet (1933-1935).


Citiţi în continuare!

duminică, 4 martie 2018

Ce înseamnă a trăi? Îmi puteți da un exemplu?



Am mai întrebat asta, dar nimeni nu mi-a răspuns pînă acum. Semn că întrebarea este sau îngrozitor de dificilă, sau de-a dreptul insolubilă, sau, cel mai probabil, lipsită de interes. Dar oricît de insolubilă ar fi ea, oricît de obscură, de absurdă, de inutilă, eu tot am s-o repet. Poate de data asta voi avea mai mult spor la public, poate a crescut subit înțelepciunea lumii, deși a mea, recunosc, este într-un regres accelerat.

Nu-mi dau seama dacă pentru a trăi ai nevoie de răspunsuri, deci, dacă pentru a trăi ai nevoie să știi ce înseamnă a trăi. Mi se pare limpede că nu ai nevoie. Dacă pentru a trăi ar fi necesar să-ți dai un răspuns la întrebarea „ce înseamnă a trăi?”, n-ar mai apuca nimeni să trăiască și toți s-ar scobi filosofic în nas. Și, în plus, orice răspuns ai găsi la întrebarea asta (cu condiția să ți-o pui), viața ta n-ar deveni nici mai bună, nici mai înțeleaptă, nici mai lungă. Viața nu depinde de un răspuns.

Deci, între întrebare, răspuns (sau lipsa reflectată a răspunsului) și viață nu există o legătură foarte strînsă, dacă există una (fapt extrem de îndoielnic). Nu poți să-ți spui: „mai întîi și mai întîi, voi răspunde la întrebarea cutare și, abia apoi, voi trăi conform răspunsului găsit”. E ca și cum ai spune că pentru a înota trebuie să definești în prealabil ce este înotul și abia după operația asta să te arunci vitejește în bulboană (și să nu mai ieși niciodată de acolo).

Omul înțelept se aruncă mai întîi în apă și abia apoi, dacă mai iese, începe să-și pună întrebări...

Unii spun că trăim în virtutea unor decizii și atîta vreme cît orice decizie presupune o reflecție (și liber arbitru), trăim în virtutea unui răspuns. Am ales A (sau B) pentru că... Deci, știm ceva. Am ales mărul și am respins bucata de tort, fiindcă este de o mie de ori mai sănătos să mănînci un măr decît o bucată zdravănă de tort (mai cu seamă în post). Am meditat îndelung și am decis. Și tot așa am procedat de fiecare dată cînd a fost cazul să judecăm și să decidem (cînd ne-am născut de pildă etc.). Și chiar și atunci cînd nu am decis (cînd ne-am abținut, fiindcă nu ne era foame), am decis să nu decidem, deci tot am decis.

Dar dacă s-ar întîmpla ca în exemplul de mai sus, am gîndi mai mult decît e nevoie (deși, ca fiu drept, e nevoie de foarte puțin). Nu avem timp să cădem pe gînduri pentru orice fleac. Merg la școală pe jos sau iau un taxi? Dacă încep să fac calcule și să adun ipoteze, mor de frig și nu mai ajung la școală. Deci, iau un taxi. Frigul (adică viața-viață) m-a împins să decid (cu o viteză neobișnuită în alte împrejurări). Dar nu cumva linia / cursul vieții mele provine dintr-o perpetuă împingere? Nu cumva am fost obligat de exterior? Tare mă tem...

Și atunci ce mai depinde de mine? Faptul simplu de a ridica o întrebare și neputința de a răspunde la ea: ce înseamnă cu adevărat a trăi? Sînt sigur că în timp ce îmi pun această întrebare, unii trăiesc pur și simplu...


P. S. În imagine: Emmanuel Benner II (1836 - 1896): Marie-Madeleine au désert (1886).


Citiţi în continuare!

joi, 1 martie 2018

Vreți să știți care e cel mai inteligent roman neo-shakespearian? Luați de-aici...



Dacă vă interesează, aflați că am trecut astăzi pe la librăria Orest Tafrali (profesor la Catedra de Arheologie și Antichități a Universității din Iași, pînă în 1937), unde am găsit multe scaune și două copile. Scaunele erau pentru o lansare de carte, dar eu aveam curs, iar copilele își aveau rostul lor bine definit prin statut. Drept pentru care mi-am cumpărat, strecurîndu-mă cu greu printre mobile, două cărți, după cum urmează:


1. James Joyce, Hanul lui Finn, traducere de Mihai Miroiu, București, 2014, 156p., 32, 99 lei, un text inedit (zice prefața), încorporat mai tîrziu în Veghea lui Finnegan, în care (zice prefața) „Joyce este angajat în căutarea unui mod de a scrie care să nu fie scriere în sensul oficial, stabil al cuvîntului”. Tot în sensul oficial, stabil al cuvîntului, mărturisesc că dacă citeam fraza asta mai devreme, lăsam cartea la locul ei în raft.



2. Margaret Atwood, Pui de cotoroanță. Furtuna de William Shakespeare reimaginată, traducere de George Volceanov, București: Humanitas, 2017, 306p., 35 lei. După cum deja știți, Pui de cotoroanță face parte dintr-o serie de re-scrieri inițiată de editura Hogarth. Un critic pe cît de reputat tot pe atîta de isteț pretinde, în Times, că ar fi vorba de „cel mai inteligent roman neo-shakespearian” („the cleverest neo-Shakespearean novel I have ever read”) și eu mă întreb: oare cum arată un roman shakespearian, deși nu cred că pot da un răspuns coerent. E ca și cum ai spune că Ulysses al lui Joyce reprezintă „cel mai inteligent roman neo-homeric”, fiindcă a pornit de la Odiseea.



Drept pentru care am redactat acest umil proces verbal într-un singur exemplar perfect autentic și de necontestat. Nu-mi pare rău de bani. Pui de cotoroanță e o carte faină.


P. S. În imagine: John William Waterhouse (1849 - 1917), Miranda (1916). Precizez că Miranda este un personaj din Furtuna.


Citiţi în continuare!

miercuri, 28 februarie 2018

Cînd călătoream cu trăsura, bunica mea citea în latinește



Am mai povestit asta.

Sînt atît de longeviv încît eu chiar am mai prins trăsura. Nu aceea din Atena care dădea roată Akropolei, aceea era o chestie de recuzită, o relicvă, și nu se pune. Eu am prins, doamnelor și domnilor, dacă vă vine să credeți, trăsura-trăsură, adică trăsura adevărată. N-am cum să v-o descriu în amănunt, încă nu s-a înființat un muzeul al trăsurilor la Iași. Poate știe Ruxandra...

În față stătea țanțoș un birjar, mai sus decît clientela, unii pretind că era muscal, din secta scapeților, dar nu mai am cum să verific, fiindcă stirpea nobilă a birjarilor s-a stins. În spatele faetonului, se așezau clienții pentru o călătorie aventuroasă. Eu n-o consideram așa, nu aveam încă simțul pericolului și nici simțul aventurii. Ăsta mi-a venit mai tîrziu, dar nu mi-a folosit la nimic. Principalul era că obiectul acela pe două roți mă legăna. Cupeul era pe arcuri.

Pentru bunica era altceva. Ea simțea frisonul experienței, sesiza riscul. Și, pesemne că se și temea puțin. Trăsura era un vehicul fragil, calul era nărăvaș, ne puteam întîlni la o răscruce cu un alt vehicul în mare viteză și se putea întîmpla o poznă, Doamne ferește... Luam trăsura de la Gară și mergeam în strada Zimbrului, la nr. 9, în mahalaua Afumaților.  Drumul era lung, întortocheat, urcam lent pe Arcu, apoi coboram vijelios pe Palat. Coborîrea era, firește, un moment foarte critic.

Și pentru că era foarte critic, bunica se asigura de bunăvoința cerurilor și a sfinților ei foarte catolici. Încă de la plecare, își făcea cruce, scotea o carte - nu mai mare decît o palmă - și începea să citească. Era o carte în oglindă: de-o parte, textul latin (pe care ea îl pricepea aproximativ), de alta, o traducere românească. Pe Arcu la deal, citea 50 de Salve Regina. Pe teren plat, citea 40 de Veni, Creator Spiritus. La vale murmura 70 de Magnificat, iar la sosire, înainte de a-l plăti pe birjar, recita 150 de Ave Maria... Și abia apoi duceam bagajele în casă.

Cartea ei minusculă mi-a rămas. O deschid și astăzi, cînd mă aflu în pericolul de a mă prăbuși în păcat. De acolo am învățat latinește...


P. S. Cam așa arătau trăsurile de la Gară...


Citiţi în continuare!

duminică, 25 februarie 2018

6 judecăți posibile cu privire la o carte



Într-un citat pe care îl dau în Post scriptum, W. H. Auden rezumă reacția criticii literare la cinci judecăți posibile. Cineva a propus o judecată suplimentară. Să le examinăm în ordinea stabilită de poet.

Am citit cartea și:

1. Cred că este o carte bună și simt că îmi place: Teatrul lui Sabbath de Philip Roth.

2. Cred că este o carte bună, dar nu pot spune acum că îmi place nespus: Portret al artistului la tinerețe de James Joyce.

3. Cred că este o carte bună și, deși nu-mi place acum - poate nu e ziua mea cea mai fastă, poate am o întunecare a minții, poate mi-a secat gustul -, bănuiesc că pînă la urmă o să-mi placă (fiindcă am această nobilă obligație): Portret al artistului la tinerețe de James Joyce. Încă n-a ajuns să-mi placă întru totul, mai am timp pentru o nouă lectură. Voi face tot ce pot...

4. Cred că este o carte proastă, deși îmi place: Sâmbătă de Ian McEwan. Dar dacă îmi place nu cumva este, în realitate, o carte bună? Ce alt criteriu pot folosi pentru a constata valoarea unei cărți? Glasul înțelept al criticii, nu? În 2005, cronicarii au primit-o cu ovații (aproape) unanime. Inclusiv venerabila Michiko Kakutani în New York Times (18 martie) a recenzat-o pozitiv. Și numai o voce impertinentă a stricat armonia minuțioasă a corului, cea a irlandezului John Banville, în The New York Review of Books din 26 mai, care a găsit că e vorba de o ”carte dezamăgitoare”. A fost cumva numitul Banville clar-văzătorul din Țara Orbilor? Nu-mi vine a crede. Deci, se cuvine o recitire grabnică.

5. Cred că este o carte proastă și nu-mi place: Aviatorul de Evgheni Vodolazkin. Romanul este o carte 3 în 1: o poveste SF, una de dragoste și încă una despre Gulag. Cam mult...

6. Cred că este o carte proastă și, deși îmi place acum, bănuiesc că pînă la urmă n-o să-mi mai placă (variantă suplimentară propusă de Alan Jakobs): Snuff de Chuck Palahniuk

Sugestia că poate să-ți placă o carte fiindcă te strădui din răsputeri să-ți placă mă lasă visător? Înseamnă că dacă mă străduiesc puțin, dacă mai meditez la căpătîiul ei, poate să-mi placă pînă și cea mai veștedă babă de pe pămînt. Eu știam că judecățile de gust nu pot fi întemeiate logic, Auden e de altă părere.


P. S. Iată citatul din Auden (stabilește cele cinci judecăți în lucrarea A Certain World: A Commonplace Book): “For an adult reader, the possible verdicts are five: I can see this is good and I like it; I can see this is good but I don’t like it; I can see this is good, and, though at present I don’t like it, I believe with perseverance I shall come to like it; I can see that this is trash but I like it; I can see that this is trash and I don’t like it.” Am  găsit citatul în Alan Jacobs, The Pleasures of Reading in an Age of Distraction, New York: Oxford University Press, 2011, pp.133-134.

P. P. S. În imagine: Ramon Casas i Carbó (1866 - 1932): Jove decadent (1899).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 17 februarie 2018

Palmierul Talipot



Am scris de multe ori despre Mihai Ursachi (17 februarie 1941 - 2004). Și pe blog, și în reviste. Biografia poetului e aproximativ cunoscută. Circulă în diferite variante - toate la fel de autentice -, fiindcă poetul a brodat despre viața lui după voie și plac. Și, oricum, de la un moment încolo, acuratețea detaliilor nici nu mai contează. Au rămas, în schimb, poeziile sale și textul lor nu mai poate fi corijat nici de autor, nici de exegeți.

În amintirea poetului, propun să citim poemul intitulat


Palmierul Talipot

Văzut-ai vreodată pe țărmul de aur
cum înflorește ciudatul palmier
Talipot?

Este o mare coincidență
să nimerești chiar în clipa aceea pe țărm.

Pe dedesubt mișună porcii sălbatici.
Însă palmierul,
palmierul Talipot...

Prin aer fîlfîie pasărea liră și pasărea ibis
și fluturii grei de un albastru otrăvitor;
însă palmierul...

Și dacă totuși te-aduce dracul cu barca-i blestemată,
palmierul, palmierul Talipot
se face mii de fărîme cu floare cu tot.


Și pentru că Mihai Ursachi a descris un arbore absolut enigmatic, aș cita următorul pasaj dintr-un interviu:

„În La Jolla („Juvaerul”) locuiam pe strada Prospect, nr. 45, străjuită de cei mai înalți și ridiculi palmieri pe care i-am văzut vreodată (se mai văd cîteodată prin filmele hollywoodiene). Acei palmieri nu numai că nu făceau nici un fruct, dar nu făceau nici măcar umbră, fiind foarte înalți și cu o mică ciumăfaie în vîrf”.


P. S. Deci, palmierul Talipot arată oarecum. Dar un palmier din La Jolla, California, arată fix ca un poza de deasupra :)


Citiţi în continuare!

vineri, 16 februarie 2018

Cinci cărți care l-ar fi mulțumit pe Flaubert



Am să pornesc de la o afirmație a lui Flaubert.

Iată cum sună: ”Cît de știutori am fi dacă am cunoaște bine numai cinci sau șase cărți...”. Flaubert pare să considere un păcat faptul că citim mult mai multe cărți și nu ne oprim să studiem cîteva, mai puțin de zece. Se subînțelege că e vorba de capodopere sau, oricum, de lucrări sapiențiale, cu adîncimi și gingășii la care nu poți accede subit.

Unii eseiști și critici literari ajung la bătrînețe să practice austeritatea visată de Gustave Flaubert. Ori, cel puțin, pretind asta. Ei zic (și scriu) că nu mai citesc cărți noi, că au ajuns la vîrsta fericită a recitirilor (adică a desfătării), și se retrag în paginile romanului Crimă și pedeapsă. Am în minte un exemplu concret. În definitiv, nu-i cred întru totul, dar e dreptul lor să afirme că au găsit deja cele cinci sau șase cărți obligatorii (e dificil să le stabilești) și că s-au hotărît să le studieze amănunțit, pînă în clipa în care totul va deveni inutil.

Ideea lui Flaubert era că înțeleptul citește puțin, pentru că gîndește mult și stoarce cartea de semnificații. Cititul e prilej de reflecție migăloasă. La criticii contemporani ideea s-a schimbat oarecum. Ei declară că au citit de nevoie, în scopul nobil de a îndruma turma cititoare, și că au renunțat la cronica literară pentru a citi doar de plăcere, după voie și plac. Iar „a citi de plăcere, subliniază același eseist, înseamnă a reciti”.

Se subînțelege că viața de critic literar este o viață de servitute și suferință. Cît despre viața de eseist trebuie să spun cu maximă franchețe că mi se pare de-a dreptul o jertfă. Am senzația fermă că sînt un sacrificat și că foarte puțini afini pot privi pînă în afundul sufletului meu :))

Ce-i drept, idealul austerității, idealul celor cinci-șase cărți nu a fost practicat de nimeni la propriu, nici măcar de cei care l-au slăvit în cuvinte memorabile (Seneca, Petrarca, Montaigne, Kant, Hazlitt). Flaubert a citit cîteva mii de cărți (de nevoie, firește) numai pentru a redacta Bouvard şi Pécuchet. Dar dacă n-ar fi fost scriitor (ceea ce era o imposibilitate pentru el), s-ar fi mulțumit, probabil, cu lectura lui Montaigne, din care citea seara, în pat, ca să-și aline fierbințeala. Îi scrie, de altfel, unei admiratoare: „Citește Montaigne, citește ca să trăiești, și cînd termini volumul, ia-l de la capăt”.

Deci, nu cred că există în prezentul lecturii (dar și în trecutul ei) cititori de acest soi. Idealul e folositor fiindcă atrage atenția asupra momentului reflecției, absolut necesar (aceasta e relectura, de fapt), dar să citești numai și numai cinci-șase cărți, nu mai mult, oricît de prestigioase, de dificile, mi se pare o virtute imposibil de atins și, pe deasupra, inutilă.


P. S. În imagine: Gustav Adolph Hennig (1797 - 1869), Lesendes Maedchen (1828).


Citiţi în continuare!

luni, 12 februarie 2018

Dacă ar mai fi cu putință, ce carte ați dori să citiți pentru prima dată?



Nu de mult am dat peste un site numit Shelf Awareness. Cuprinde de toate, prezentări de cărți, interviuri (întrebările sînt mereu aceleași), tiraje, vînzări, liste de cărți interesante, anecdote. Vi-l recomand.

Cel mai mult mi-au plăcut răspunsurile mușteriilor la întrebări. Trec peste întrebarea cu privire la cartea care a modificat viața poeților, prozatorilor, eseiștilor (cei mai mulți îl citează pe Borges cu Ficciones) și încerc să răspund acum la singura întrebare care m-a pus pe gînduri și pe care vi-o recomand ca exercițiu spiritual:

„Ce carte dintre cele deja citite ați vrea să citiți acum, în 2018, pentru prima oară?”

Sigur, mi-a fost greu să aleg cartea, am făcut un examen retrospectiv lunguieț (mi-a luat cam o săptămînă) și am ajuns la o listă de zece cărți, numai că Shelf Awareness cere doar una, trebuie să procedezi economic, să te restrîngi la un titlu și la un autor. E ca și cum ți s-ar cere să mergi pe insula pustie cu o singură carte.

Probabil că vă voi surprinde, nu e o carte care să stîrnească o unanimă plăcere, stîrnește de obicei respect și atît. În nici un caz pasiuni. N-am găsit cititori împătimiți de acest roman, chiar dacă toată lumea o iubește pe Clavdia Chauchat.

N-o lungesc, fiindcă știu că vreți deja răspunsul. Tremurați cuprinși de un frison cognitiv-transcendental. Deci, aș dori să citesc pentru prima dată (dacă s-ar putea, deși nu mai e cu putință) fix:

Thomas Mann, Muntele vrăjit.

Site-ul cu pricina nu întreabă și de ce?, așa încît nu am de gînd să vă încurc mintea cu pricini și motive, cu premise care nu duc la nici o concluzie, nu-mi voi justifica, deci, opțiunea, e mai degrabă o alegere emotivă, ține de feeling, decît de cine știe ce temeiuri raționale.

Așadar, dacă demonul lui Nietzsche v-ar întreba dacă vreți să trăiți încă o viață și încă una, ce carte ați dori să citiți pentru prima dată?


P. S. În imagine: Charles-Clos Olsommer (1883-1966), Lesendes Mädchen mit Kopftuch.



Citiţi în continuare!

duminică, 11 februarie 2018

Cîte cărți ați împrumutat altora o dată pentru totdeauna? Faceți socoteala...



Nu împrumut cărți altora (și nici de la alții) decît din nebăgare de seamă. Sau constrîns. Dar dacă am făcut eroarea (greu de iertat) să împrumut cuiva o carte, îmi iau orice speranță de a o mai primi înapoi și mă duc imediat la librărie să-mi cumpăr un exemplar nou. Nu-l mai bat la cap pe donatar. Și oricum m-aș simți penibil.

Deci, dau cartea la ora 14 și la 15 am deja un exemplar imaculat. Dacă aș sta pasiv, aș rămîne doar cu volumele de poezii. Nu zic că e rău să citești poezii, dar nu poți s-o faci de dimineață pînă seara, începi să vorbești în hexametri și dai de gîndit.

Cînd cineva îți solicită o carte (are teză la Română, are de dat un examen, își trece un doctorat), cel mai nimerit lucru este să mergi cu persoana în cauză la librărie și să-i cumperi un exemplar din numita carte.

Cred ca toți avem goluri în bibliotecă, cărți care nu ies la numărătoare. Mă întreb uneori pe unde vor fi fiind cărțile mele. Cărțile minunate ale copilăriei. În fond, numai ele contează. Mai există oare pe undeva? Au trecut din mînă în mînă sau au rămas într-un raft mucegăit, la un anticar, la un iliterat? Nu știu. Și nici nu vreau să mă gîndesc la asta prea mult. Mă cuprinde melancolia. Mi-ar plăcea, totuși, să ascult, spusă de ea însăși, povestea călătoriei unei cărți prin lume, așa cum există povestea unei rupii. Dar rupia e din aramă, rezistă, cărțile nu prea.

Deci, dacă împrumut o carte, nu mai aștept nimic de la viață. Destinul a fost scris în litere întunecate. Nimic nu-l poate modifica. Cumpăr alta. Dar nefericirea supremă, e bine să recunoașteți, se întîmplă cînd primești cartea înapoi, după săptămîni sau ani, nu contează. O răsfoiești cu ușurare și, ca un trăsnet din senin, observi notele nemernicului. Abundente și lipsite de sens. Cartea a trecut printr-un viol.

Să nu uit. Într-un roman de Philip Roth, un personaj se căsătorește cu femeia căreia i-a împrumutat o carte, nu fiindcă o iubește (nu, nu, nu...), ci pentru că asta e singura cale de a-și recupera volumul. Eu n-am ajuns să iubesc într-atît de tare un tom încît să-mi sacrific libertatea și fericirea.

În încheiere, nu-mi rămîne decît să fac o listă de cărți împrumutate și pierdute pentru totdeauna Am ales cinci cărți pe care nu le mai am, dar pe care le-am avut cu mulți ani în urmă:


1. Volumul 1 din Sienkiewicz, Cavalerii teutoni, în vechea traducere a lui Telemac Dan și Petru Vintilă, apărută în anii 60, mult mai bună, am impresia, decît cea nouă, propusă de Stan Velea în 2007. Am făcut o confruntare. Textul vechi e mai cursiv.

2. Camil Petrescu, Patul lui Procust (un volum în bpt). Bănuiesc că acum circulă printre elevii de la „Miron Costin”; mi-am achiziționat un exemplar nou, dar nu într-o ediție critică, așa cum s-ar cuveni. Măcar ediția de la Minerva avea prefață și bio-bibliografie, cea nouă nu are.

3. Jack London, Martin Eden, o ediție din anii 70. Sînt sigur că acest roman i-a inspirat pe mulți tineri în efortul lor de a atinge notorietatea universală, deși învățătura cărții este deprimantă. Gloria nu servește la nimic. Și nu merită nici cel mai mic efort. Protagonistul se sinucide în final.

4. Thomas Mann, Doctor Faustus. Viața compozitorului german Adrian Leverkühn povestită de un prieten și Cum am scris Doctor Faustus. Romanul unui roman. Aflat în acută lipsa de bani, donatarul (un prieten delicat) mi-a vîndut cartea la anticar. Așa pur și simplu. Din delicatețe...

5. ETA Hoffmann, Elixirele diavolului, romanul care mi-a terifiat copilăria, cum v-am mai spus. Nu l-aș reciti nici dacă mi-ați da un milion.


P. S. În imagine: Friedrich von Amerling (1803 - 1887), In Träumen versunken (1835).


Citiţi în continuare!

vineri, 9 februarie 2018

5 cărți senzaționale pe care le-am uitat complet...



Ca tot omul „erudit”, am cărți pe care le-am citit de multe ori (cîteva zeci), cărți pe care le-am citit numai o dată (cîteva mii), cărți pe care le-am răsfoit pentru a găsi un paragraf (cîteva sute) și, cele mai multe (restul imens, cutremurător), cărți albe, din care cunosc doar titlul și autorul. Sau doar titlul. Sau doar autorul. Sau nimic. Beznă...

Și dacă veni vorba de nimicul care rămîne, m-am întrebat azi (pe cînd răsfoiam într-o doară Alan Jakobs, The Pleasures of Reading in an Age of Distraction, 2011) după cît timp uităm complet o carte... Mă refer la oameni ca mine, obișnuiți, cu memorii failibile. N-o să înșir lucruri ieșite din comun.

Cred că toată lumea a experimentat faptul următor. Culegi o carte din raft, ești foarte sigur că n-ai citit-o și constați cu stupoare că ai trecut prin ea măcar o dată. Cum? După semne indubitabile. Ai notat un cuvînt, ai subliniat o frază, ai marcat un paragraf, ai corijat o greșeală de tipar. Ai citit, dar lectura nu ți-a folosit la nimic. Sau ți-a folosit, dar nu poți spune precis în ce chip. N-a lăsat vestigii. Ți-ai lărgit vocabularul, să zicem. Dar ai uitat toate celelalte, inclusiv plăcerea, dacă a existat o plăcere.

Știu precis că am citit cu plăcere Suflete moarte, era imediat după facultate, îmi amintesc, deci, faptul că am citit cartea, dar peste ani (destul de rapid, se pare) am uitat complet povestea, personajele, totul. Nu are rost să caut o explicație. M-am simțit rușinat (deși nu aveam de ce), și am recitit romanul lui Gogol cu cea mai mare luare aminte, încordat și ferm hotărît să nu mai uit nici un detaliu semnificativ. Observ că uitarea distruge și plăcerea. Sau, mai corect, poate, plăcerea nu are memorie, trebuie repetată. Nu sîntem în stare să memorăm senzațiile.

Am ajuns și la exemple. Voi da cinci, fiindcă tot e o cifră afecționată de bloggeri.

a) Giovanni Boccaccio, Viața lui Dante. O traducere din anii 60. Am uitat aproape tot. Cu o excepție. Dante avea o memorie formidabilă, asista la o discuție și apoi, în finalul ei, comenta în amănunt toate replicile personajelor.

b) Thomas Mann, Lotte la Weimar. Păstrez în minte doar atît. Lotte a ajuns în casa lui Goethe dimineața. Maestrul nu s-a trezit încă. Admiratorii vorbesc în șoaptă.

c) E.T.A. Hoffmann, Elixirele diavolului. Nimic. Doar anxietatea indusă de întîmplările narate.

d) William Faulkner, Zgomotul și furia. Absolut nimic. Nu mă miră deloc. Faulkner nu mi-a plăcut prea tare niciodată.

e) Vincent Buranelli, Edgar Allan Poe. O biografie a poetului american. Sînt sigur că am citit-o de mai multe ori, am discutat-o cu prietenii poeți. Neant...



P. S. În imagine: Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí i Domènech, Marquis of Dalí de Púbol (1904 - 1989): Remorse, or Sphinx Embedded in the Sand (1981).


Citiţi în continuare!