miercuri, 28 februarie 2018

Cînd călătoream cu trăsura, bunica mea citea în latinește



Am mai povestit asta.

Sînt atît de longeviv încît eu chiar am mai prins trăsura. Nu aceea din Atena care dădea roată Akropolei, aceea era o chestie de recuzită, o relicvă, și nu se pune. Eu am prins, doamnelor și domnilor, dacă vă vine să credeți, trăsura-trăsură, adică trăsura adevărată. N-am cum să v-o descriu în amănunt, încă nu s-a înființat un muzeul al trăsurilor la Iași. Poate știe Ruxandra...

În față stătea țanțoș un birjar, mai sus decît clientela, unii pretind că era muscal, din secta scapeților, dar nu mai am cum să verific, fiindcă stirpea nobilă a birjarilor s-a stins. În spatele faetonului, se așezau clienții pentru o călătorie aventuroasă. Eu n-o consideram așa, nu aveam încă simțul pericolului și nici simțul aventurii. Ăsta mi-a venit mai tîrziu, dar nu mi-a folosit la nimic. Principalul era că obiectul acela pe două roți mă legăna. Cupeul era pe arcuri.

Pentru bunica era altceva. Ea simțea frisonul experienței, sesiza riscul. Și, pesemne că se și temea puțin. Trăsura era un vehicul fragil, calul era nărăvaș, ne puteam întîlni la o răscruce cu un alt vehicul în mare viteză și se putea întîmpla o poznă, Doamne ferește... Luam trăsura de la Gară și mergeam în strada Zimbrului, la nr. 9, în mahalaua Afumaților.  Drumul era lung, întortocheat, urcam lent pe Arcu, apoi coboram vijelios pe Palat. Coborîrea era, firește, un moment foarte critic.

Și pentru că era foarte critic, bunica se asigura de bunăvoința cerurilor și a sfinților ei foarte catolici. Încă de la plecare, își făcea cruce, scotea o carte - nu mai mare decît o palmă - și începea să citească. Era o carte în oglindă: de-o parte, textul latin (pe care ea îl pricepea aproximativ), de alta, o traducere românească. Pe Arcu la deal, citea 50 de Salve Regina. Pe teren plat, citea 40 de Veni, Creator Spiritus. La vale murmura 70 de Magnificat, iar la sosire, înainte de a-l plăti pe birjar, recita 150 de Ave Maria... Și abia apoi duceam bagajele în casă.

Cartea ei minusculă mi-a rămas. O deschid și astăzi, cînd mă aflu în pericolul de a mă prăbuși în păcat. De acolo am învățat latinește...


P. S. Cam așa arătau trăsurile de la Gară...


Citiţi în continuare!

duminică, 25 februarie 2018

6 judecăți posibile cu privire la o carte



Într-un citat pe care îl dau în Post scriptum, W. H. Auden rezumă reacția criticii literare la cinci judecăți posibile. Cineva a propus o judecată suplimentară. Să le examinăm în ordinea stabilită de poet.

Am citit cartea și:

1. Cred că este o carte bună și simt că îmi place: Teatrul lui Sabbath de Philip Roth.

2. Cred că este o carte bună, dar nu pot spune acum că îmi place nespus: Portret al artistului la tinerețe de James Joyce.

3. Cred că este o carte bună și, deși nu-mi place acum - poate nu e ziua mea cea mai fastă, poate am o întunecare a minții, poate mi-a secat gustul -, bănuiesc că pînă la urmă o să-mi placă (fiindcă am această nobilă obligație): Portret al artistului la tinerețe de James Joyce. Încă n-a ajuns să-mi placă întru totul, mai am timp pentru o nouă lectură. Voi face tot ce pot...

4. Cred că este o carte proastă, deși îmi place: Sâmbătă de Ian McEwan. Dar dacă îmi place nu cumva este, în realitate, o carte bună? Ce alt criteriu pot folosi pentru a constata valoarea unei cărți? Glasul înțelept al criticii, nu? În 2005, cronicarii au primit-o cu ovații (aproape) unanime. Inclusiv venerabila Michiko Kakutani în New York Times (18 martie) a recenzat-o pozitiv. Și numai o voce impertinentă a stricat armonia minuțioasă a corului, cea a irlandezului John Banville, în The New York Review of Books din 26 mai, care a găsit că e vorba de o ”carte dezamăgitoare”. A fost cumva numitul Banville clar-văzătorul din Țara Orbilor? Nu-mi vine a crede. Deci, se cuvine o recitire grabnică.

5. Cred că este o carte proastă și nu-mi place: Aviatorul de Evgheni Vodolazkin. Romanul este o carte 3 în 1: o poveste SF, una de dragoste și încă una despre Gulag. Cam mult...

6. Cred că este o carte proastă și, deși îmi place acum, bănuiesc că pînă la urmă n-o să-mi mai placă (variantă suplimentară propusă de Alan Jakobs): Snuff de Chuck Palahniuk

Sugestia că poate să-ți placă o carte fiindcă te strădui din răsputeri să-ți placă mă lasă visător? Înseamnă că dacă mă străduiesc puțin, dacă mai meditez la căpătîiul ei, poate să-mi placă pînă și cea mai veștedă babă de pe pămînt. Eu știam că judecățile de gust nu pot fi întemeiate logic, Auden e de altă părere.


P. S. Iată citatul din Auden (stabilește cele cinci judecăți în lucrarea A Certain World: A Commonplace Book): “For an adult reader, the possible verdicts are five: I can see this is good and I like it; I can see this is good but I don’t like it; I can see this is good, and, though at present I don’t like it, I believe with perseverance I shall come to like it; I can see that this is trash but I like it; I can see that this is trash and I don’t like it.” Am  găsit citatul în Alan Jacobs, The Pleasures of Reading in an Age of Distraction, New York: Oxford University Press, 2011, pp.133-134.

P. P. S. În imagine: Ramon Casas i Carbó (1866 - 1932): Jove decadent (1899).


Citiţi în continuare!

sâmbătă, 17 februarie 2018

Palmierul Talipot



Am scris de multe ori despre Mihai Ursachi (17 februarie 1941 - 2004). Și pe blog, și în reviste. Biografia poetului e aproximativ cunoscută. Circulă în diferite variante - toate la fel de autentice -, fiindcă poetul a brodat despre viața lui după voie și plac. Și, oricum, de la un moment încolo, acuratețea detaliilor nici nu mai contează. Au rămas, în schimb, poeziile sale și textul lor nu mai poate fi corijat nici de autor, nici de exegeți.

În amintirea poetului, propun să citim poemul intitulat


Palmierul Talipot

Văzut-ai vreodată pe țărmul de aur
cum înflorește ciudatul palmier
Talipot?

Este o mare coincidență
să nimerești chiar în clipa aceea pe țărm.

Pe dedesubt mișună porcii sălbatici.
Însă palmierul,
palmierul Talipot...

Prin aer fîlfîie pasărea liră și pasărea ibis
și fluturii grei de un albastru otrăvitor;
însă palmierul...

Și dacă totuși te-aduce dracul cu barca-i blestemată,
palmierul, palmierul Talipot
se face mii de fărîme cu floare cu tot.


Și pentru că Mihai Ursachi a descris un arbore absolut enigmatic, aș cita următorul pasaj dintr-un interviu:

„În La Jolla („Juvaerul”) locuiam pe strada Prospect, nr. 45, străjuită de cei mai înalți și ridiculi palmieri pe care i-am văzut vreodată (se mai văd cîteodată prin filmele hollywoodiene). Acei palmieri nu numai că nu făceau nici un fruct, dar nu făceau nici măcar umbră, fiind foarte înalți și cu o mică ciumăfaie în vîrf”.


P. S. Deci, palmierul Talipot arată oarecum. Dar un palmier din La Jolla, California, arată fix ca un poza de deasupra :)


Citiţi în continuare!

vineri, 16 februarie 2018

Cinci cărți care l-ar fi mulțumit pe Flaubert



Am să pornesc de la o afirmație a lui Flaubert.

Iată cum sună: ”Cît de știutori am fi dacă am cunoaște bine numai cinci sau șase cărți...”. Flaubert pare să considere un păcat faptul că citim mult mai multe cărți și nu ne oprim să studiem cîteva, mai puțin de zece. Se subînțelege că e vorba de capodopere sau, oricum, de lucrări sapiențiale, cu adîncimi și gingășii la care nu poți accede subit.

Unii eseiști și critici literari ajung la bătrînețe să practice austeritatea visată de Gustave Flaubert. Ori, cel puțin, pretind asta. Ei zic (și scriu) că nu mai citesc cărți noi, că au ajuns la vîrsta fericită a recitirilor (adică a desfătării), și se retrag în paginile romanului Crimă și pedeapsă. Am în minte un exemplu concret. În definitiv, nu-i cred întru totul, dar e dreptul lor să afirme că au găsit deja cele cinci sau șase cărți obligatorii (e dificil să le stabilești) și că s-au hotărît să le studieze amănunțit, pînă în clipa în care totul va deveni inutil.

Ideea lui Flaubert era că înțeleptul citește puțin, pentru că gîndește mult și stoarce cartea de semnificații. Cititul e prilej de reflecție migăloasă. La criticii contemporani ideea s-a schimbat oarecum. Ei declară că au citit de nevoie, în scopul nobil de a îndruma turma cititoare, și că au renunțat la cronica literară pentru a citi doar de plăcere, după voie și plac. Iar „a citi de plăcere, subliniază același eseist, înseamnă a reciti”.

Se subînțelege că viața de critic literar este o viață de servitute și suferință. Cît despre viața de eseist trebuie să spun cu maximă franchețe că mi se pare de-a dreptul o jertfă. Am senzația fermă că sînt un sacrificat și că foarte puțini afini pot privi pînă în afundul sufletului meu :))

Ce-i drept, idealul austerității, idealul celor cinci-șase cărți nu a fost practicat de nimeni la propriu, nici măcar de cei care l-au slăvit în cuvinte memorabile (Seneca, Petrarca, Montaigne, Kant, Hazlitt). Flaubert a citit cîteva mii de cărți (de nevoie, firește) numai pentru a redacta Bouvard şi Pécuchet. Dar dacă n-ar fi fost scriitor (ceea ce era o imposibilitate pentru el), s-ar fi mulțumit, probabil, cu lectura lui Montaigne, din care citea seara, în pat, ca să-și aline fierbințeala. Îi scrie, de altfel, unei admiratoare: „Citește Montaigne, citește ca să trăiești, și cînd termini volumul, ia-l de la capăt”.

Deci, nu cred că există în prezentul lecturii (dar și în trecutul ei) cititori de acest soi. Idealul e folositor fiindcă atrage atenția asupra momentului reflecției, absolut necesar (aceasta e relectura, de fapt), dar să citești numai și numai cinci-șase cărți, nu mai mult, oricît de prestigioase, de dificile, mi se pare o virtute imposibil de atins și, pe deasupra, inutilă.


P. S. În imagine: Gustav Adolph Hennig (1797 - 1869), Lesendes Maedchen (1828).


Citiţi în continuare!

luni, 12 februarie 2018

Dacă ar mai fi cu putință, ce carte ați dori să citiți pentru prima dată?



Nu de mult am dat peste un site numit Shelf Awareness. Cuprinde de toate, prezentări de cărți, interviuri (întrebările sînt mereu aceleași), tiraje, vînzări, liste de cărți interesante, anecdote. Vi-l recomand.

Cel mai mult mi-au plăcut răspunsurile mușteriilor la întrebări. Trec peste întrebarea cu privire la cartea care a modificat viața poeților, prozatorilor, eseiștilor (cei mai mulți îl citează pe Borges cu Ficciones) și încerc să răspund acum la singura întrebare care m-a pus pe gînduri și pe care vi-o recomand ca exercițiu spiritual:

„Ce carte dintre cele deja citite ați vrea să citiți acum, în 2018, pentru prima oară?”

Sigur, mi-a fost greu să aleg cartea, am făcut un examen retrospectiv lunguieț (mi-a luat cam o săptămînă) și am ajuns la o listă de zece cărți, numai că Shelf Awareness cere doar una, trebuie să procedezi economic, să te restrîngi la un titlu și la un autor. E ca și cum ți s-ar cere să mergi pe insula pustie cu o singură carte.

Probabil că vă voi surprinde, nu e o carte care să stîrnească o unanimă plăcere, stîrnește de obicei respect și atît. În nici un caz pasiuni. N-am găsit cititori împătimiți de acest roman, chiar dacă toată lumea o iubește pe Clavdia Chauchat.

N-o lungesc, fiindcă știu că vreți deja răspunsul. Tremurați cuprinși de un frison cognitiv-transcendental. Deci, aș dori să citesc pentru prima dată (dacă s-ar putea, deși nu mai e cu putință) fix:

Thomas Mann, Muntele vrăjit.

Site-ul cu pricina nu întreabă și de ce?, așa încît nu am de gînd să vă încurc mintea cu pricini și motive, cu premise care nu duc la nici o concluzie, nu-mi voi justifica, deci, opțiunea, e mai degrabă o alegere emotivă, ține de feeling, decît de cine știe ce temeiuri raționale.

Așadar, dacă demonul lui Nietzsche v-ar întreba dacă vreți să trăiți încă o viață și încă una, ce carte ați dori să citiți pentru prima dată?


P. S. În imagine: Charles-Clos Olsommer (1883-1966), Lesendes Mädchen mit Kopftuch.



Citiţi în continuare!

duminică, 11 februarie 2018

Cîte cărți ați împrumutat altora o dată pentru totdeauna? Faceți socoteala...



Nu împrumut cărți altora (și nici de la alții) decît din nebăgare de seamă. Sau constrîns. Dar dacă am făcut eroarea (greu de iertat) să împrumut cuiva o carte, îmi iau orice speranță de a o mai primi înapoi și mă duc imediat la librărie să-mi cumpăr un exemplar nou. Nu-l mai bat la cap pe donatar. Și oricum m-aș simți penibil.

Deci, dau cartea la ora 14 și la 15 am deja un exemplar imaculat. Dacă aș sta pasiv, aș rămîne doar cu volumele de poezii. Nu zic că e rău să citești poezii, dar nu poți s-o faci de dimineață pînă seara, începi să vorbești în hexametri și dai de gîndit.

Cînd cineva îți solicită o carte (are teză la Română, are de dat un examen, își trece un doctorat), cel mai nimerit lucru este să mergi cu persoana în cauză la librărie și să-i cumperi un exemplar din numita carte.

Cred ca toți avem goluri în bibliotecă, cărți care nu ies la numărătoare. Mă întreb uneori pe unde vor fi fiind cărțile mele. Cărțile minunate ale copilăriei. În fond, numai ele contează. Mai există oare pe undeva? Au trecut din mînă în mînă sau au rămas într-un raft mucegăit, la un anticar, la un iliterat? Nu știu. Și nici nu vreau să mă gîndesc la asta prea mult. Mă cuprinde melancolia. Mi-ar plăcea, totuși, să ascult, spusă de ea însăși, povestea călătoriei unei cărți prin lume, așa cum există povestea unei rupii. Dar rupia e din aramă, rezistă, cărțile nu prea.

Deci, dacă împrumut o carte, nu mai aștept nimic de la viață. Destinul a fost scris în litere întunecate. Nimic nu-l poate modifica. Cumpăr alta. Dar nefericirea supremă, e bine să recunoașteți, se întîmplă cînd primești cartea înapoi, după săptămîni sau ani, nu contează. O răsfoiești cu ușurare și, ca un trăsnet din senin, observi notele nemernicului. Abundente și lipsite de sens. Cartea a trecut printr-un viol.

Să nu uit. Într-un roman de Philip Roth, un personaj se căsătorește cu femeia căreia i-a împrumutat o carte, nu fiindcă o iubește (nu, nu, nu...), ci pentru că asta e singura cale de a-și recupera volumul. Eu n-am ajuns să iubesc într-atît de tare un tom încît să-mi sacrific libertatea și fericirea.

În încheiere, nu-mi rămîne decît să fac o listă de cărți împrumutate și pierdute pentru totdeauna Am ales cinci cărți pe care nu le mai am, dar pe care le-am avut cu mulți ani în urmă:


1. Volumul 1 din Sienkiewicz, Cavalerii teutoni, în vechea traducere a lui Telemac Dan și Petru Vintilă, apărută în anii 60, mult mai bună, am impresia, decît cea nouă, propusă de Stan Velea în 2007. Am făcut o confruntare. Textul vechi e mai cursiv.

2. Camil Petrescu, Patul lui Procust (un volum în bpt). Bănuiesc că acum circulă printre elevii de la „Miron Costin”; mi-am achiziționat un exemplar nou, dar nu într-o ediție critică, așa cum s-ar cuveni. Măcar ediția de la Minerva avea prefață și bio-bibliografie, cea nouă nu are.

3. Jack London, Martin Eden, o ediție din anii 70. Sînt sigur că acest roman i-a inspirat pe mulți tineri în efortul lor de a atinge notorietatea universală, deși învățătura cărții este deprimantă. Gloria nu servește la nimic. Și nu merită nici cel mai mic efort. Protagonistul se sinucide în final.

4. Thomas Mann, Doctor Faustus. Viața compozitorului german Adrian Leverkühn povestită de un prieten și Cum am scris Doctor Faustus. Romanul unui roman. Aflat în acută lipsa de bani, donatarul (un prieten delicat) mi-a vîndut cartea la anticar. Așa pur și simplu. Din delicatețe...

5. ETA Hoffmann, Elixirele diavolului, romanul care mi-a terifiat copilăria, cum v-am mai spus. Nu l-aș reciti nici dacă mi-ați da un milion.


P. S. În imagine: Friedrich von Amerling (1803 - 1887), In Träumen versunken (1835).


Citiţi în continuare!

vineri, 9 februarie 2018

5 cărți senzaționale pe care le-am uitat complet...



Ca tot omul „erudit”, am cărți pe care le-am citit de multe ori (cîteva zeci), cărți pe care le-am citit numai o dată (cîteva mii), cărți pe care le-am răsfoit pentru a găsi un paragraf (cîteva sute) și, cele mai multe (restul imens, cutremurător), cărți albe, din care cunosc doar titlul și autorul. Sau doar titlul. Sau doar autorul. Sau nimic. Beznă...

Și dacă veni vorba de nimicul care rămîne, m-am întrebat azi (pe cînd răsfoiam într-o doară Alan Jakobs, The Pleasures of Reading in an Age of Distraction, 2011) după cît timp uităm complet o carte... Mă refer la oameni ca mine, obișnuiți, cu memorii failibile. N-o să înșir lucruri ieșite din comun.

Cred că toată lumea a experimentat faptul următor. Culegi o carte din raft, ești foarte sigur că n-ai citit-o și constați cu stupoare că ai trecut prin ea măcar o dată. Cum? După semne indubitabile. Ai notat un cuvînt, ai subliniat o frază, ai marcat un paragraf, ai corijat o greșeală de tipar. Ai citit, dar lectura nu ți-a folosit la nimic. Sau ți-a folosit, dar nu poți spune precis în ce chip. N-a lăsat vestigii. Ți-ai lărgit vocabularul, să zicem. Dar ai uitat toate celelalte, inclusiv plăcerea, dacă a existat o plăcere.

Știu precis că am citit cu plăcere Suflete moarte, era imediat după facultate, îmi amintesc, deci, faptul că am citit cartea, dar peste ani (destul de rapid, se pare) am uitat complet povestea, personajele, totul. Nu are rost să caut o explicație. M-am simțit rușinat (deși nu aveam de ce), și am recitit romanul lui Gogol cu cea mai mare luare aminte, încordat și ferm hotărît să nu mai uit nici un detaliu semnificativ. Observ că uitarea distruge și plăcerea. Sau, mai corect, poate, plăcerea nu are memorie, trebuie repetată. Nu sîntem în stare să memorăm senzațiile.

Am ajuns și la exemple. Voi da cinci, fiindcă tot e o cifră afecționată de bloggeri.

a) Giovanni Boccaccio, Viața lui Dante. O traducere din anii 60. Am uitat aproape tot. Cu o excepție. Dante avea o memorie formidabilă, asista la o discuție și apoi, în finalul ei, comenta în amănunt toate replicile personajelor.

b) Thomas Mann, Lotte la Weimar. Păstrez în minte doar atît. Lotte a ajuns în casa lui Goethe dimineața. Maestrul nu s-a trezit încă. Admiratorii vorbesc în șoaptă.

c) E.T.A. Hoffmann, Elixirele diavolului. Nimic. Doar anxietatea indusă de întîmplările narate.

d) William Faulkner, Zgomotul și furia. Absolut nimic. Nu mă miră deloc. Faulkner nu mi-a plăcut prea tare niciodată.

e) Vincent Buranelli, Edgar Allan Poe. O biografie a poetului american. Sînt sigur că am citit-o de mai multe ori, am discutat-o cu prietenii poeți. Neant...



P. S. În imagine: Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí i Domènech, Marquis of Dalí de Púbol (1904 - 1989): Remorse, or Sphinx Embedded in the Sand (1981).


Citiţi în continuare!

joi, 8 februarie 2018

Îngerașul exterminator



În legătură cu nota de ieri despre poetul englez, care visa să fie frăgezit cu biciul de o amazoană, eventual de însăși Venera, zeița frumuseții, n-aș vrea să treacă nemenționat un catren dintr-un poem compus cîndva de Mihai Ursachi și intitulat Florilegiu. Din cîte știu, poemul a rămas nepublicat în volum din pricini care îmi scapă (măcar în parte).

Citez catrenul:

„Un îngeraș numit Natașa
Iubește biciul și cravașa,
Deși n-a auzit deloc
Despre baronul von Masoch”.

În definitiv, cei mai mulți dintre noi nici nu visează la zeițe devoratoare ori la zei necruțători. Cei mai mulți dintre noi nici nu au nevoie de zeițe / zei. Defectul omului este, mai degrabă, că îi place nespus să se chinuiască de unul singur, să sufere în solitudine. Priviți în jur, toată lumea jelește ziua de ieri. Și nimeni, dar nimeni, nu se bucură de ziua de azi. Sesizați paradoxul? Chinuiților de acest soi nu le-ar prinde rău o mamă de bătaie. Păcat că Natașa e doar o ficțiune...

Închei printr-un citat din același memorabil poem ursachian:

„Agata pune vîrf la toate
V-ași spune, însă nu se poate”.

În manuscrisul original e cu „ași”, o licență gramaticală, menită, desigur, să ne înveselească, scopul întregului poem, de altfel...


P. S. În imaginea de deasupra notei: Jean-Léon Gérôme (1824 - 1904), La Vérité sortant du puits armée de son martinet pour châtier l’humanité (1896).



Citiţi în continuare!

marți, 6 februarie 2018

Flori pentru Algernon. Cu un mic excurs despre algolagnie



Să vedeți cum se leagă totul.

O să pornesc de la Algernon. Invers, adică. Există un roman tradus și în românește cu titlul Flori pentru Algernon, scris de Daniel Keyes. Circulă și pe internet în PDF. Poate l-ați citit, poate nu. Eu l-am citit mai demult, dar nu mi-am dat seama atunci că numele Algernon trimite la o persoană reală.

Acum vreo doi ani, am dat din nou peste Algernon în eseul lui W. G. Sebald Inelele lui Saturn  (pp.164-170). Sebald povestește, printre multe altele, și cîteva episoade din biografia poetului Algernon Charles Swinburne (1837 - 1909).

Algernon a fost un chinuit. Suferea de toate, era alcoolic, avea accese de furie, crize de nervi, insomnii, deliruri, impulsuri autodestructive. După momentele de exaltare, zăcea turmentat săptămîni de-a rîndul. Suferea, așadar, de o mulțime de boli și îndeosebi de o tulburare numită de psihiatri  algolagnie.

Dacă nu știți ce este algolagnia, nu-i nimic, nimeni nu le știe pe toate, vă spun imediat. E un soi de masochism. Pentru a simți plăcere în amor, individul are nevoie de un sadic și de un bici. Dacă nu e lovit, nu simte nimic. Vrea să fie zdrobit, sfîșiat, stors. Numai durerea îl excită. Doar o femeie devoratoare și malignă îl satisface. Dar unde să găsești o astfel de felină? Algernon Charles Swinburne a cîntat-o în versuri absolut tulburătoare, care i-au șocat pe puritani. N-aș omite amănuntul că poetul era mic de statură și nu avea succes la femei.

Într-o viață haotică, poetul Algernon a avut și noroc. Norocul lui a fost un prieten care l-a luat în grijă și a locuit împreună cu el. Prietenul i-a făcut un program riguros. Printr-o minune imposibil de pătruns cu mintea, Algernon l-a urmat cu sfințenie. Iată cum decurgea o zi pentru Algernon după spusele prietenului Theodore Watts Dunton:

„Swinburne iese întotdeauna la plimbare dimineața, scrie după-amiaza și citește seara, și, mai mult chiar, cînd vine ora mesei, mănîncă precum o omidă, iar noaptea doarme ca un pârș”. Poetul Algernon a scris, în 1866, un poem foarte lung, cred că mai lung decît Luceafărul, intitulat Laus Veneris.

Am ajuns în prezentul relatării. Tocmai o anecdotă legată de acest poem m-a împins să scriu nota de față. Chiar azi am dat peste ea. Prin 1915, Ezra Pound și-a procurat de la anticar volumul cu poemul lui Swinburne. Din păcate, poemul era adnotat minuțios de către un cetățean vigilent. Pound n-a gustat cîtuși de puțin comentariile marginale și a ținut să noteze pe prima pagină:

„Înainte de a o cumpăra, cartea aceasta a aparținut unui cretin. Nu sînt responsabil pentru însemnările lui”.

Și uite-așa se leagă totul...


P. S. Am găsit însemnarea lui Ezra Pound în cartea lui H. J. Jackson, Marginalia: Readers Writing in Books (2001, p.90), pe care o citesc chiar acum. Mai am un capitol...

P. P. S. În imagine: Edward Burne-Jones (1833 - 1898), Laus Veneris (1868).


Citiţi în continuare!

luni, 5 februarie 2018

7 motive binecuvîntate de a te opri imediat din citit



În volumul de eseuri Pourquoi lire? (Paris: Grasset, 2010), Charles Dantzig se întreabă - într-un articol din finalul cărții - dacă există motive cuvioase de a nu citi. Găsește șapte...

a. Din tact: după o partidă de sex, să zicem; amanta îți poate reproșa galeș că o înșeli cu Virginia Woolf sau, mai rău, cu Jane Austen.

b. Dintr-un complex provincial: nici un scoțian nu citește Harry Potter.

c. Dintr-o superstiție tîmpită: nu îndrăznești să parcurgi o carte despre maladia Alzheimer de teamă că o vei căpăta și tu, prin contagiune livrescă.

d. Pentru a nu te înjosi citind scrieri nedemne: nu citești, de pildă, scrisorile lui Céline, cel mai oribil și imoral prozator din istorie (opinia, statornică, îi aparține lui Dantzig).

e. Pentru a nu înnebuni: cînd socotești că l-ai priceput pe autor mai bine decît s-a priceput el însuși, nu-i în regulă, e bine să te oprești; cînd simți că te-a apucat un delir de interpretare, trebuie să ieși din bibliotecă și să fumezi o țigară.

f. Pentru a reflecta: este, cu siguranță, cel mai sfînt motiv de a te opri din citit; cîtă vreme stăm cu nasul în carte, semănăm cu șarpele condus de flaut..

g. Pentru a evita Marele Pericol: cînd începi să crezi că lectura este mai importantă decît viața, e bine să cazi din nou pe gînduri.


P. S. Într-o postare mai veche, l-am pomenit și pe distinsul muzician și orator Pierre Ménard, care a numărat 20 de motive de a nu citi absolut nimic, inclusiv cartea lui intitulată, firește, 20 Bonnes raisons d’arrêter de lire (Paris: Éditions Le Cherche midi, 2014).

P. P. S. În imagine: Norman Rockwell, Reading Book (1926).


Citiţi în continuare!