vineri, 9 februarie 2018

5 cărți senzaționale pe care le-am uitat complet...



Ca tot omul „erudit”, am cărți pe care le-am citit de multe ori (cîteva zeci), cărți pe care le-am citit numai o dată (cîteva mii), cărți pe care le-am răsfoit pentru a găsi un paragraf (cîteva sute) și, cele mai multe (restul imens, cutremurător), cărți albe, din care cunosc doar titlul și autorul. Sau doar titlul. Sau doar autorul. Sau nimic. Beznă...

Și dacă veni vorba de nimicul care rămîne, m-am întrebat azi (pe cînd răsfoiam într-o doară Alan Jakobs, The Pleasures of Reading in an Age of Distraction, 2011) după cît timp uităm complet o carte... Mă refer la oameni ca mine, obișnuiți, cu memorii failibile. N-o să înșir lucruri ieșite din comun.

Cred că toată lumea a experimentat faptul următor. Culegi o carte din raft, ești foarte sigur că n-ai citit-o și constați cu stupoare că ai trecut prin ea măcar o dată. Cum? După semne indubitabile. Ai notat un cuvînt, ai subliniat o frază, ai marcat un paragraf, ai corijat o greșeală de tipar. Ai citit, dar lectura nu ți-a folosit la nimic. Sau ți-a folosit, dar nu poți spune precis în ce chip. N-a lăsat vestigii. Ți-ai lărgit vocabularul, să zicem. Dar ai uitat toate celelalte, inclusiv plăcerea, dacă a existat o plăcere.

Știu precis că am citit cu plăcere Suflete moarte, era imediat după facultate, îmi amintesc, deci, faptul că am citit cartea, dar peste ani (destul de rapid, se pare) am uitat complet povestea, personajele, totul. Nu are rost să caut o explicație. M-am simțit rușinat (deși nu aveam de ce), și am recitit romanul lui Gogol cu cea mai mare luare aminte, încordat și ferm hotărît să nu mai uit nici un detaliu semnificativ. Observ că uitarea distruge și plăcerea. Sau, mai corect, poate, plăcerea nu are memorie, trebuie repetată. Nu sîntem în stare să memorăm senzațiile.

Am ajuns și la exemple. Voi da cinci, fiindcă tot e o cifră afecționată de bloggeri.

a) Giovanni Boccaccio, Viața lui Dante. O traducere din anii 60. Am uitat aproape tot. Cu o excepție. Dante avea o memorie formidabilă, asista la o discuție și apoi, în finalul ei, comenta în amănunt toate replicile personajelor.

b) Thomas Mann, Lotte la Weimar. Păstrez în minte doar atît. Lotte a ajuns în casa lui Goethe dimineața. Maestrul nu s-a trezit încă. Admiratorii vorbesc în șoaptă.

c) E.T.A. Hoffmann, Elixirele diavolului. Nimic. Doar anxietatea indusă de întîmplările narate.

d) William Faulkner, Zgomotul și furia. Absolut nimic. Nu mă miră deloc. Faulkner nu mi-a plăcut prea tare niciodată.

e) Vincent Buranelli, Edgar Allan Poe. O biografie a poetului american. Sînt sigur că am citit-o de mai multe ori, am discutat-o cu prietenii poeți. Neant...



P. S. În imagine: Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí i Domènech, Marquis of Dalí de Púbol (1904 - 1989): Remorse, or Sphinx Embedded in the Sand (1981).

Niciun comentariu: