sâmbătă, 31 martie 2018

Amintirea paradisului. Cu o notă despre un poet nefericit



Cînd te uiți cine scrie (și cum scrie) despre Cezar Ivănescu, îți vine să renunți. Omul trage pînă și în moarte ponoasele nesăbuirii sale. N-am cunoscut un personaj mai echivoc. Și dacă poetul și-a făcut dușmani necruțători, cel mai mare dușman, totuși, și-a fost el însuși. Pentru acest motiv, îl invidiez și îl admir pe prietenul Bogdan Crețu, care tocmai a scris un articol în Observator cultural, stîrnind cuvenita rumoare... Puteți citi articolul său aici.

Deci, se subînțelege, omul Cezar Ivănescu nu mi-a fost deloc simpatic. Și nu am ținut cîtuși de puțin să-l frecventez, deși în ultimii ani de viață a revenit în Iași ca director indiferent al unei edituri muribunde. L-am evitat, așadar, cu mare grijă, cu sistem, cum s-ar zice (nu și poezia lui). Judecățile sale, excesive în toate sensurile, mai degrabă m-au intrigat și dezamăgit. În declarații și articole, apăsa fruntea unor mediocrități cu greaua coroană, bătută în pietre de sticlă colorată, a genialității poetice. Alteori, găsea de cuviință să abată asupra unor persoane perfect stimabile un potop de invective și, strigătoare la cer, nedreptăți. Cezar Ivănescu era inepuizabil în domeniul caricaturii și insultei, ca un alt Gore Pirgu matein.

Cutare scriitor era un nemernic, un unsuros, o jigodie. Altul un țigan pipernicit, un jegos, un păpușar... După gusturile sale impenetrabile, întreaga ierarhie a literaturii române se prezenta pe dos. Mihai Ursachi era, de exemplu, un literator mai degrabă sterp, fad și lipsit de orice operă (prin comparație cu sine). Nichita Stănescu era nul de-a binelea. Poet veritabil, poet în adevăratul sens al cuvîntului, poet mare, era, în schimb, Mircea Micu. Criticii literari, cu o excepție, erau niște neisprăviți și niște inculți. Excepția se numea, desigur, Theodor Codreanu, delirantul eminescolog, al cărui nume ilustru poetul l-a evocat, magnanim, nu doar în articole, dar și într-un vers stupefiant.

Circulă pe YouTube, postate de admiratori (puțini, dar feroci), niște așa-zise poeme cîntate / mormăite, de un desăvîrșit prost gust. Poetul a trăit cu impresia ascuțită că este re-încarnarea fatală a unui trubadur din Provența, un ins dotat cu un timbru vocal ieșit din comun și cu o înzestrare instrumentală superlativă. Fiind un violent verbal, nimeni nu l-a tras de mînecă spre a-i semnala impostura. Într-un cuvînt, formula temperamentală a poetului a rămas multora o "enigmă de nedeslușit", ca să folosesc o sintagmă cunoscută.

Dar poetul Cezar Ivănescu e neîndoios important. Aici nu mai încape discuție, pertractări, diplomație. Despre om putem negocia oricît. Despre poet mi se pare imposibil. Lirica lui Ivănescu e structurată pe cîteva metafore obsesive: atotputernicia morții, declinul inevitabil al cărnii, precaritatea iubirii într-un eden devastat. Poetul e un neobosit elegiac. Cele mai frumoase poeme despre fragilitatea existenței, din poezia românească, probabil Cezar Ivănescu le-a compus.

Versurile transcriu neobosit un vaiet monoton, o lamentație monocordă, insinuantă, ingenuă și perversă, care traduc anxietatea dintotdeauna a ființei care se bănuiește - din clipa nașterii - pieritoare. Moartea amărăște și înnegurează totul, corupe și preface în pulbere pînă și erosul. În ultimele poezii, poetul se întoarce, cu sceptică deznădejde înfiorată, spre chipul schimonosit de durere al unui Dumnezeu care suferă, nevinovat, pe Cruce. În pofida acestei rugăciuni orgolioase, poetul rămîne un neconsolat și un anxios.

Capodopera acestei poezii se numește, desigur, Amintirea paradisului. Sistemul de rime interioare creează versurilor o muzicalitate aparte. Nu mai credeam că se poate, dar uite că e posibil: poezia se ivește din muzică. Obișnuiam, cu ani în urmă, să o recit prietenilor. În amintirea poetului Cezar Ivănescu, o voi recita, în șoaptă, încă o dată:

"Cînd eram mai tînăr și la trup curat/ Într-o noapte, floarea mea, eu te-am visat/ Înfloreai fără păcat într-un pom adevărat/ Cînd eram mai tînar și la trup curat./ Nu știam că ești femeie, eu, bărbat/ Lîngă tine cu sfială m-am culcat/ Și dormind eu am visat, tu visînd ai lăcrimat/ Cînd eram mai tînăr și la trup curat./ E trecută noaptea-aceea de acum/ Carnea noastră doar mai știe-al ei parfum,/ Poamele ce-n pomi azi stau gustul cărnii tale-l au/ Și cad toate, mîine, putrede pe drum./ Fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om/ Pe acel care ne-a ispitit sub pom/ Și cînd pomul flori va da, fă-i să-i cadă carnea grea/ Cum cădea-va, după cîntec, mîna mea".


[Într-o formă ușor diferită, am publicat nota de mai sus în Ziarul de Iași, din 7 decembrie 2008, p.6; o reiau azi pe blog, fiindcă veni vorba, deși acum zece ani zelatorii poetului m-au făcut cu ou și cu oțet...]


P. S. În imagine: o miniatură medievală...

Un comentariu:

heraasku spunea...

interesant. in anii 2000 l-am descoperit pe Cezar Ivanescu si l-am pus in icoană. nu ma interesa omul, in general nu ma intereseza oamenii ci ceea ce fac ei, nu stiam cine si ce e cu el insa poezia lui e foc.