miercuri, 28 martie 2018

Cum s-a prăbușit Dostoievski la picioarele cititorilor săi



Nu-i bine să fii celebru. Nici în viață și nici după. Pe lîngă faptul că nu folosește la nimic, gloria poate produce și întîmplări - cum să le zic? - destul de macabre, dacă macabrul poate fi calificat în vreun fel. Să examinăm un exemplu dintr-o sută...

Dostoievski s-a stins în seara zilei de 28 ianuarie a anului 1881. Știrea s-a răspîndit repede, lumea a dat năvală. Obiceiul de a vizita și privi mortul nu e de azi, de ieri și, dacă e să vorbim sincer, nu este străin nici românilor, care fac din el un spectacol hilar (și atroce).

Pentru cititorii lui, Dostoievski devenise un soi de clarvăzător, un sfînt viu, palpabil, un avva. În treacăt fie spus, nici sfințenia nu-i bună la nimic. Aduce numai necazuri. Deci, lumea s-a bulucit încă de dimineață către casa prozatorului. În timp ce familia îi căuta un loc de îngropăciune și primea refuzuri de peste tot („Nu-l primim la noi”, a spus mitropolitul de Novgorod și Petersburg, Isidor, „Dostoievski a fost un scriitor mediocru, nu ne interesează...”), mulțimea isterizată trecea prin fața mesei pe care trona coșciugul cu ilustrul răposat. Femeile boceau, bărbații își smulgeau părul din cap, înghesuiala devenea periculoasă. Și toți voiau neapărat să ajungă cît mai aproape de sicriu. La vremea aceea, nu existau păzitori, jandarmi...

Îmbrăcat în cel mai bun și scump costum al lui, Dostoievski părea indiferent. Pe față îi înghețase un rictus resemnat. Mai mult nu putem ști (și nici spune) despre trăirile unui mort. Și nici nu se cuvine. În odaia funerară, aerul devenise greu respirabil: făclii aprinse, flori veștede, lumînări fumegoase, de ceară ieftină, cenușie, oameni ieșiți din fire, cu priviri lacome, loviți de convulsii, țipete disperate: „Cui ne lași, tătucule, cui ne lași?”. Doamnele mai sensibile izbucneau în hohote nedefinite, cădeau în leșinuri, sau erau cuprinse de vertij...

Și a venit momentul culminant, trebuia să vină, fusese scris deja de însuși degetul Providenței. Oamenii din spate îi împingeau pe cei din față, oamenii din față abia își mai țineau echilibrul, se sprijineau de masă, de marginile coșciugului, d pieptul răposatului. N-a trecut mult și inevitabilul s-a produs. Masa a fost zdruncinată, sicriul s-a înclinat vertiginos și trupul defunctului s-a rostogolit - lent, moale, agonic - pe dușumea...

S-a instalat o liniște mormîntală (la propriu). Toți s-au ferit, nimeni n-a reacționat. Statornicit într-o rînă, printre picioarele admiratorilor săi, Dostoievski dovedea încă o dată cîtă dreptate avusese Newton, cînd statuase  principiul suprapunerii forțelor...

Pînă la urmă, prozatorul a fost înhumat gratis în țintirimul unei mănăstiri din Petersburg. La funeralii au participat aproximativ 30 de mii de oameni.


P. S. Am luat unele informații (nu și esențialul) din „cuvîntul înainte” redactat de Leonte Ivanov, care deschide volumul recent apărut: F. M. Dostoievski, Scrisori I (1837 - 1859), ediție îngrijită, traducere, note și studiu introductiv de Leonte Ivanov, Iași: Polirom, 2018, 624p.

P. P. S. În imagine: Petrus van Schendel (1806 -1870), Buying game on the Groenmarkt in The Hague, by night.

Niciun comentariu: