joi, 19 aprilie 2018

Cîte cărți (n-)ați citit din lista de mai jos? Cine are curaj să ridice degetul...



Să ne jucăm puțin de-a erudiții sfioși...

Vă rog să verificați lista de mai jos. Cuprinde toate cărțile recomandate de Roberto Bolaño în volumul amintit în nota de ieri, Between Parentheses (2011). Lista nu este exhaustivă, poate am sărit un autor sau un titlu. Am așezat cronologic scriitorii, dinspre trecutul cețos al omenirii către prezentul luminat. Am impus, așadar, o ordine convențională, fiindcă și timpul este numai o convenție în pofida părerii filosofilor. Citiți lista și bifați ca mine cu (+) cartea citită și cu (-) cartea necunoscută. Bănuiesc că voi avea oarecari surprize (nu mă aștept să iau testul)...


Deci:

Satyricon - Petronius (+)

Don Quijote - Miguel de Cervantes (+)

Cugetări - Blaise Pascal (+)

Dicționarul filosofic - Voltaire (+)

Cărțile pustii (Aforisme) - Georg Christoph Lichtenberg (+). Aș oferi un exemplu: „Nu cred că există pe lume o marfă mai ciudată decît cărţile. Tipărite de oameni care nu le înţeleg, vîndute de oameni care nu le înţeleg, legate, recenzate şi citite de oameni care nu le înţeleg, – şi acum scrise chiar de oameni care nu le înţeleg”.

• Moby Dick - Herman Melville (+)

Aventurile lui Huckleberry Finn - Mark Twain (+)

Vieți imaginare - Marcel Schwob (+)

Ubu rege - Alfred Jarry (+)

Tractatus logico-philosophicus - Ludwig Wittgenstein (+)

Castelul & Procesul - Franz Kafka (+)

Nadja - André Breton (-)

Invenția lui Morel - Adolfo Bioy Casares  (+)

Cîmpia în flăcări - Juan Rulfo (-)

Pedro Páramo - Juan Rulfo (-)

Opere complete (Și alte povestiri) - Augusto Monterroso (-). Prozatorul a redactat cea mai scurtă povestire din istoria literaturii. Poartă titlul Dinozaurul: „Cînd se trezi, dinozaurul era tot acolo".

Șotron - Julio Cortázar (+)

Templul iconoclaștilor (în originalul italian titlul sună și mai frumos La sinagoga de los iconoclastas) - Juan Rodolfo Wilcock (-)

Antipoeme - Nicanor Parra (-). Poetul a trăit 103 ani.

Viața: manual de folosire - Georges Perec (-)

Conjurația imbecililor - John Kennedy Toole (+)

Opere complete - Jorge Luis Borges (+)

Bartleby & Comp - Enrique Vila-Matas (+)

 • Soldații de la Salamina - Javier Cercas (-)

Chipul tău mîine - Javier Marías (-)


Din cîți de plus am bifat la sfîrșit rezultă aritmetic și algebric că stau binișor la materia literatură universală veche, dar foarte prost la literatura de limbă spaniolă mai nouă, chiar dacă l-am citit pe Borges aproape în întregime, așa cum ne sfătuia insistent Bolaño. Remarc cu entuziasm că sînt un erudit foarte ignorant. E rîndul domniilor voastre să încercați exercițiul. Oricum, nu cunosc o persoană în istoria lecturii care să fi citit tot.

Prin urmare, cîte cărți ați citit (pe bune) din enumerarea de mai sus? Fiți sinceri, nu vă fac nimic. Dimpotrivă, franchețea răspunsului se va nota cu un punct din oficiu.



P. S. În imagine: Étienne Adolphe Piot (1850 – 1910): Jeune fille lisant...


Citiţi în continuare!

miercuri, 18 aprilie 2018

5 cărți de neocolit recomandate de Roberto Bolaño



Am lucrat mereu cu liste de cărți, chiar dacă nu le-am respectat întru totul niciodată, fiindcă nici nu mi-am propus asta.

Și mi-am făcut liste bibliografice dintr-un motiv foarte simplu. Orice listă e un instrument împotriva haosului și a anxietății. Într-o lume guvernată de hazard și de mulțimi aleatorii, lista oferă sugestia (precară, firește) a unei ordini. Dacă vrei să nu disperi, de îndată ce-ți pui în minte să intri într-o bibliotecă importantă (sau într-o librărie), fă-ți o listă...

În seara asta, aș oferi ad usum Delphini, o listă pe care am găsit-o într-o carte a lui Roberto Bolaño. Cartea se numește Between Parentheses: Essays, Articles and Speeches, 1998-2003 (New Direction, 2011, 352p.). Volumul a fost îngrijit de Ignacio Echevarría. Traducerea îi aparține cunoscutei Natasha Wimmer. Titlul mă scutește de o descriere a cărții.

Ceea ce m-a frapat în Between Parentheses nu a fost doar plăcerea autorului de a vorbi despre cărți și autori, dar și plăcerea de a oferi liste de must read alături de îndemnul de a citi cît mai mult. Nu poți scrie bine dacă nu-i citești pe ceilalți. Iar Bolaño a citit enorm. Într-o povestire din Tîrfe asasine, m-a frapat amănuntul că-i străbătuse cu luare aminte pînă și pe cei mai neînsemnați poeți suprarealiști.

Așadar, lista lui Bolaño:

1. Satyricon de Petronius.

2. Don Quijote de Miguel de Cervantes.

3. Moby Dick de Herman Melville (nu strîmbați din nas, romanul e cît se poate de lizibil...).

4. Jorge Luis Borges în întregime. Și nu doar o singură dată. Și nu numai Borges, ci și exegeții săi. De altfel, lecția lui Borges se simte în stilul și tematica povestirilor lui Bolaño...

5. Șotron (Rayuela) de Julio Cortázar (tocmai a apărut o ediție revizuită la Polirom).

Ar fi nedrept să nu menționez Castelul lui Franz Kafka. Bolaño îl socotea pe Kafka un scriitor imens.


Cred că abia acela care a citit / re-citit / răs / citit acești cinci / șase autori poate vorbi cu sens despre proza lui Roberto Bolaño. De fiecare dată cînd îl citesc, mă conving că literatura nu înseamnă doar re-scriere și comentariu, chiar dacă eu însumi - în Porunca lui rabbi Akiba - am definit talentul ca exercițiu al memoriei (și abilitate de a combina)...


P. S. În imagine: Rick Beerhorst, Into Her Book.


Citiţi în continuare!

vineri, 13 aprilie 2018

Cum să-i vii publicului de hac



Tot sînt la modă demonii...

M-am întrebat adesea ce demon / instinct l-a împins pe Joyce să scrie din ce în ce mai încifrat, așa încît - la capătul unei munci de două decenii - să obțină o operă imposibil de înțeles de către orice minte normală. Mă refer, desigur, la Finnegans Wake. Nu s-a născut încă exegetul potrivit (un iluminat, bănuiesc) pentru o astfel de construcție lexicală. Și tare mi-e teamă că un astfel de exeget nici nu se va naște vreodată.

Unii au pus asta pe seama succesului. Chiar dacă n-a fost un bestseller, Ulysses a trezit o imensă bunăvoință în rîndul cititorilor de pretutindeni. Cartea s-a vîndut bine. Și a avut probabil mai mulți cumpărători decît cititori preveniți. Prozatorul a fost înconjurat imediat de admiratori duioși. A devenit subiectul (probabil, voluntar) al unui minim cult de inițiați. Vechii prieteni l-au părăsit pe rînd (Ezra Pound, de pildă), dar și-a făcut alții noi (Samuel Beckett, de pildă), mai exaltați decît primii. Lor li se datorează panegiricul intitulat (cît se poate de serios) Our Exagmination Round His Factification for Incamination of Work in Progress.

În acest moment (cînd a terminat Ulysses), James Joyce a avut de ales. Putea repeta cu același umor și aceeași vervă lingvistică succesul din 1922, publicînd, să zicem, o scriere precum Hanul lui Finn (o ipoteză narativă despre care am dat seama aici). Sau? Sau putea redacta un roman atît de nefiresc, atît de abscons, încît nici un cititor contemporan și viitor să nu-l priceapă în veci de veci. James Joyce a ales a doua cale. A mers pe un drum steril, s-a îndreptat spre o fundătură. N-a construit decît un rebus imens și fără soluție: a realizat, în Finnegans Wake, cel mult o nouă versiune de lingua ignota. Și dacă n-a făcut-o deliberat, dorința autorului de a propune o enigmă imposibil de pătruns a fost cu mult mai mare decît dorința de a-i face vulgului profan pe plac. În opinia lui Borges (și a tuturor celorlalți), a ales anapoda.

Succesul - intens dorit (știm asta din scrisori), dar neașteptat - l-a orbit pe Joyce. Tot ceea ce a urmat nu reprezintă decît o minuțioasă îndepărtare de judecata (întotdeauna medie, recunosc) a publicului. Mulțimea era pe cale să-l iubească, dar Joyce i-a întors spatele. Ezra Pound i-a transmis că nu-l înțelege, că opțiunea lui a fost greșită, dar avertismentul poetului n-a avut nici un ecou în mintea lui Joyce.

E limpede, Joyce a vrut să obțină ceva sfidător, a vrut să nege complet gustul și voința cititorilor, să-i zdruncine definitiv. A intenționat, astfel, să realizeze un roman incredibil care să provoace nu numai stupoare, ci și evlavie. Și care să rămînă o pildă eternă. A examinat pesemne versul lui Horațiu -  ”exegi monumentum aere perennius” - și a decis să ridice un monument literar mai durabil decît bronzul, decît istoria, mai presus de intelectul omenesc.

L-a ridicat, dar bronzul s-a coclit și nimeni nu se mai uită la el. Poate numai lexicografii...

Alți critici pun totul pe seama necesității. Joyce a ajuns la Finnegans..., fiindcă exact acolo l-a îndreptat logica providenței...


P. S. Un exeget a exclamat încă din 1939: ”Această operă nu este scrisă în engleză, și în nici o altă limbă cunoscută”. E cea mai cuminte constatare cu putință.

P. P. S. În imagine: pagini din manuscrisul romanului Ulysses.



Citiţi în continuare!

miercuri, 11 aprilie 2018

Dacă aș adormi acum...



Ideea acestei note mi-a venit, firește, după o lectură. Friedrich Nietzsche a vorbit într-un loc din Also sprach... de un demon pervers care în clipa morții ne-ar întreba: „Vrei să mai trăiești o dată? Și încă o dată? De o infinitate de ori...”.

Dacă aș adormi acum și m-aș trezi abia peste 500 de ani, într-o lume diferită de cea de azi și printre niște oameni complet necunoscuți (poate roboți), n-ar fi nici o fericire, cred...

În acea lume, eu n-aș fi în stare să pricep aproape nimic (ar fi o lume foarte ciudată) și nu m-aș putea adresa nimănui și nici măcar nu m-aș putea adapta la preferințele ei culinare: poate că oamenii de atunci s-ar hrăni cu bicarbonat - sau cu fosfați, sau cu nisip -, nu putem ști exact.

Dar nici dacă m-aș trezi în 1516, nu m-aș simți deloc în largul meu, ar trebui să mă îmbrac ca boierii și răzeșii lui Bogdan cel Orb, să vorbesc rotacizant (dumirecă în loc de duminică, mire în loc de mine, pîră în loc de pînă) și nu mi-aș putea permite luxul de a fuma un trabuc ori de a bea o bere fără alcool.

Mai bine mă trezesc mâine dimineață (cu ajutorul Domnului și al Maicii Sale) și îi dau un telefon domnișoarei Andreea B., să vorbim despre virtuțile curative ale șteviei și despre efectul ceaiului de păpădie în hepatita de tip C...


P. S. În imagine: Augustus Edwin Mulready (1844 - 1904), A Recess on a London Bridge (1879).


Citiţi în continuare!

duminică, 8 aprilie 2018

Afurisitul



Am discutat nu demult despre neobișnuita hotărîre a Sfîntului Sinod rus de a-l excomunica din rîndurile Bisericii pe Tolstoi. În textul concis al afuriseniei (din care voi cita în P. S.), publicat la data de 22 februarie 1901, stă scris negru pe alb că înalții prelați văd în Lev Nicolaevici Tolstoi un neo-profet mincinos, un rătăcit și un apostat.

Ce i-a determinat pe venerabilii ierarhi să procedeze în acest chip? Voi rezuma faptele pe scurt. Marele prozator rus tocmai publicase romanul Învierea. Din paginile sale fusese eliminat însă de către cenzură un scurt capitol (deloc prisositor) în care autorul descrie în chip sarcastic (sau "realist", dacă vreți) o liturghie în biserica unei închisori. Tolstoi prezintă un preot (nu foarte diferit de prelații de astăzi) mai interesat de ținuta lui impunătoare decît de cuvintele pe care le pronunță; mai interesat, așadar, de impresia pe care o lasă asistenței (adică deținuților) decît de conținutul și tăria credinței sale.

Reproșul e vechi, preoții nu sînt niciodată la înălțime: primul anticlericalist a fost sfîntul Grigorie din Nazianz. Nimeni nu este alungat din Biserică pentru atîta lucru. Rațiunea afuriseniei a fost de bună seamă cu totul alta. Excluderea e curioasă tocmai pentru motivul că a luat ca pretext un roman intitulat limpede și simplu Invierea, ireproșabil sub raport teologic (în pofida vehemenței la adresa slujitorilor Bisericii).

Despre ce este vorba? Romanul lui Tolstoi poate fi rezumat în cîteva cuvinte (reproduc un pasaj din cartea lui Viktor Sklovski despre Tolstoi): „Învierea trebuia să fie o operă riguros logică și care să tragă concluzii la fiecare episod dat. Un om a comis o crimă, a sedus o fată și nu s-a căsătorit cu ea. Fata era prima femeie pe care o cunoscuse. Femeia a decăzut, dar omul s-a căit în mod conștient, a găsit religia adevărată, și-a reconsiderat viața și a înviat. Iată un subiect stabilit din punct de vedere logic". Tocmai aspectul său prea apăsat demonstrativ, prea tezist, îl face greu de urmărit astăzi. Prin comentarii intransigente, Tolstoi nu-l lasă pe cititor să gîndească singur, îi restînge libertatea de a judeca în liniște. Vrea să tragă, el, toate concluziile.

Dar viața e rareori logică, după cum știe și a putut verifica oricare dintre noi. Povestea de iubire (dintre Katiușa și prințul Nehliudov) e mai puternică decît demonstrația prozatorului. Talentul și puterea de observație a lui Tolstoi încalcă logica și nimicesc morala. În loc să fie o condamnare definitivă a plăcerii erotice (a „desfrîului”, ca să folosesc chiar termenul lui Tolstoi), romanul devine, în mod subtil, fără vrerea autorului, un elogiu al iubirii și al vieții de nezăgăzuit. Erosul se înscrie în jocul inocent al naturii, care nu ține seama nici de voința întunecată a oamenilor, nici de exigențele și nici de morala lor, mai mult sau mai putin rigoristă.

Așadar, Tolstoi și-a gîndit romanul, în primul rînd, ca pe un denunț necruțător al plăcerii erotice, inclusiv în cadrul căsătoriei. Iubirea, sub toate formele ei, reprezintă un lucru nelegiuit și murdar. E ciudat că Sinodul nu a ținut seama, cînd l-a excomunicat pe Tolstoi, de aceasta intenție explicită a autorului. Dar romanul nu a plăcut nici cercurilor puritane. Chiar quackerii din America și-au exprimat nemulțumirea.

Tolstoi a răspuns criticilor printr-o scrisoare din care citez: „am scris aceasta carte urînd din adîncul inimii desfrîul și unul din scopurile ei principale a fost de a exprima acest lucru. Dacă nu am reușit s-o fac, îmi pare foarte rău și mă recunosc vinovat". Eșecul lui Tolstoi este, mai curînd, eșecul moralistului și nu al scriitorului. Scriitorul l-a învins pe ideolog. Ca discurs despre nocivitatea iubirii, romanul Invierea nu convinge. Tocmai morala (mult prea explicită) e partea lui cea mai slabă. Dar romanul rezistă tocmai ca poveste de dragoste.

Rațiunea excomunicarii stă însă în altă parte. Am scris și rîndul trecut: Sinodul a sancționat tentativa lui Tolstoi de a medita asupra mesajului evanghelic pe cont propriu. Mai corect spus: simpla tentativă de a gîndi. Acesta era reproșul principal. La urma urmelor, franc vorbind, membrii Sinodului nu gîndeau altfel decît Tolstoi (dacă se oboseau realmente a gîndi ceva). Singura diferență dogmatică dintre Tolstoi și Sinod era faptul că Tolstoi gîndea și ierarhii, nu. Nu e vorba, prin urmare, de o diferență de credință, e vorba de „calitatea" însăși a credinței.

Tolstoi credea la fel de mult (sau la fel de puțin) ca oricare membru al Sinodului care l-a declarat eretic și l-a exlus de la „viața liturgică", refuzîndu-i pînă și asistența în clipa morții. La înmormîntare, mulțimea a ținut locul preoților și a cîntat Veșnica lui pomenire...

Răspunsul la întrebarea cu care am început se află întreg în aceste considerații ale lui Tolstoi (este replica sa la hotărîrea Sinodului): „Am început prin a iubi credința ortodoxă mai mult decît liniștea mea proprie. Apoi am iubit creștinismul mai mult decît Biserica, acum iubesc adevărul mai mult decît orice pe lume. Și pînă astăzi pentru mine adevărul coincide cu creștinismul așa cum îl înțeleg eu".

Așa cum îl înțeleg eu. Aceasta face deosebirea dintre Sinod și victimă. Biserica spune că nu poți gîndi în afara ei. Evanghelia nu poate deveni prilej de opinii personale...

P. S. Edictul Sfîntului Sinod rus nu folosește cuvîntul a afurisi, a exclude, a alunga. Nu. După ce enumeră păcatele lui Tolstoi (negarea imaculatei concepțiuni, negarea tuturor tainelor și, îndeosebi, a Sfintei Împărtășanii etc.), edictul consemnează sec: „Pentru acest motiv, Biserica nu-l mai socotește părtaș în turma sa. Și nu-l va socoti astfel atîta timp cît nu se va căi”. În 2010, la o sută de ani de la moartea lui Lev Nikolaevici Tolstoi, Sinodul n-a catadicsit să anuleze edictul...

P. P. S. în imagine: Albrecht Bouts, The Man of Sorrows (c. 1525).


Citiţi în continuare!

miercuri, 4 aprilie 2018

Cuvîntul zilei: „întuneric”



Nu știu dacă v-ați gîndit vreodată la cuvîntul întuneric.

Ne lovim în fiecare noapte de el / de realitatea lui. Vrem să-l alungăm și aprindem o candelă, o lanternă. După care scăpăm de el în somn, unde totul e strălucire și veselie și unde îngerii de lumină - în frunte cu Lucifer - își fac de cap. Dar la întunericul adevărat nu reflectăm nici măcar cît autorul epistolei despre nimic și întuneric, un anume Fredegisus (pe la anul 800). Întunericul a devenit ceva indiferent. Și doar tîlharii și diavolii îl iubesc.

Dar să mă întorc la cuvînt. În limba veche, „întuneric” a avut două sensuri. În primul sens, întunericul desemna mulțimea, numărul mare, nedefinit al indivizilor. Așa încît într-o carte de la 1581, citim: pe Hristos ”îl slujesc întunearece [cu diftongul ea, ca și besearică, n. m.] de îngeri fără de număr”. Pentru a sublinia slava Mîntuitorului și umilința cu care trebuie să-l privim (dar numai pe furiș), scribul construiește, așadar, un pleonasm: „întunearece fără număr”. Să reținem că alaiul lui Hristos e format din mulți, foarte mulți, nenumărați (și imposibil de numărat) îngeri, cum se și cuvine unui obraz atît de înalt.

Această semnificație a cuvîntului „întuneric” nu s-a păstrat. Vorbim de „întuneric beznă” (un alt pleonasm) pentru a sublinia cît de mare e uneori întunericul (de afară, sau cel din mintea noastră) și cît de puțin sîntem în stare să vedem ieșirea. Dar nu mai spunem „întunearece de albine / sau de lăcuste”, cînd zărim un roi masiv deasupra capetelor noastre.

Același scrib (e vorba de Coresi, eminent tălmaci și editor de cărți în Brașov) ne avertizează - și tot pleonastic - că la Judecata de Apoi va fi „zi de întunecare şi de întunearec”. Atunci, cerul și sufletele noastre se vor amărî și se vor cutremura. Și tot Coresi face adaos următoarea învățătură: doar prin căință și fapte bune ne putem întoarce ”den întunearec cătră lumină”.

Pus în opoziție cu lumina, de această dată, termenul întuneric nu mai înseamnă o mulțime mare de îngeri / draci / ieniceri, ci primejdioasa beznă...

În iad, vizitatorul va găsi, conchide atotștiutor Coresi, „întunearecul neluminat”. Căiți-vă, fraților, turnați-vă cenușa remușcării în cap, beți trei picături de aghiazmă, pipăiți cu sfioasă evlavie moaștele sfinților, ca să nu ajungeți acolo...


P. S. Lexicografii pretind că termenul „întuneric” ne vine din limba latină, de la un „tenebricus = în-tunecat”. Dacă este așa, moștenim direct din latină pe întuneric și am luat din franceză, ca neologism recent, pe „tenebre, tenebros, întenebrat”. În Călătorie la capătul nopții, romanul lui Céline, am întîlnit pentru prima dată expresia „e întuneric ca-n cur” (probabil, „noir comme dans le cul d’une nonne”), pe care, firește, nu v-o recomand. Evitați, deci, întunericul puturos al iadului...

P. P. S. În imagine: Petrus Van Schendel (1806 - 1870), Woman Playing Guitar.


Citiţi în continuare!

duminică, 1 aprilie 2018

Cum mi-am folosit liberul arbitru de 1 aprilie...




Pot scoate un chiot de triumf, deși mă abțin, totuși: am citit cea mai proastă carte cu putință (vă rog să mă credeți pe cuvînt, nu mint deloc, cînd am eu obiceiul să mint?), și nici măcar nu-mi pare rău de timpul pierdut; mi-a luat patru ore și ceva (că am făcut și pauze) s-o străbat de la un capăt la altul.

Sigur, în aceste patru ore aș fi putut citi șase pagini din Kant sau maximum două din Hegel, aș fi putut medita la termenul „prosopon” (care denumește în greacă fața, chipul lui Iisus), iar în limba română ne-a rămas ca „prosop”, dar eu am ales Snuff de Chuck Palahniuk, asta e cartea!, de mai mult n-am fost în stare, și chiar mă trufesc cu acest mai puțin decît mai multul altora. Pot zice că am realizat o prouesse cavalerească, un act de izbîndă asupra înțelepciunii proprii. Pot exclama ca împăratul cel păgîn: „Istețime, te-am înfrînt!”

Cu această ocazie mi-am amintit că un mare, un impozant și venerat erudit interbelic voia să dovedească amicilor perfecta lui stăpînire de sine și, în acest nobil scop, înghițea la grămadă tot felul de chestii scîrboase, de la insecte și gîndaci de bucătărie, la melci și păianjeni uriași. Melci prăjiți la grătar am mîncat în copilărie, dar un păianjen uriaș încă nu avusesem ocazia. Mi-a picat în farfurie tocmai acum.

De ce-am citit Snuff și nu Kant? Filosofică întrebare! E ca și cum m-ați întreba dacă am uzat au ba de liberul meu arbitru. Răspund simplu: n-am uzat de el, fiindcă nu există, liberul arbitru e doar o iluzie, citiți-l, rogu-vă, pe Galen Strawson, o să vă lămuriți precis. Nu avem liber arbitru și nu răspundem pentru pseudo-opțiunile noastre, nu răspundem, în fond, pentru nimic. Nimeni nu ne-a condamnat la libertate.

S-a nimerit, deci, să citesc Snuff. Puteam păți și mai rău, slavă Domnului... Putea să mi se întîmple o tragedie (să fiu primit în Uniunea Scriitorilor, să iau Nobel etc.), în fiece clipă pot păți una, știu bine asta, sînt pregătit, deși n-aș vrea să mi se întîmple tocmai acum, ar fi și păcat...

Am țintit, așadar, să fac un gest aproape gratuit, un gest absurd, aproape la fel de absurd ca intriga romanului. Am reușit. Cel mai ușor lucru e să fii absurd, adică natural, autentic. Nu vă povestesc romanul și nici nu vă îndemn să-l citiți, sîntem în post, mîncăm de sec, și romanul e cu o divă pornografică, Cassie Wright, o Messalina a timpurilor moderne, care vrea să bată un record nesimțit, și chiar îl bate, dacă am înțeles corect...

Ca să închei, vă întreb: voi faceți întotdeauna numai lucruri raționale? Vă folosiți mereu liberul arbitru în deciziile capitale? Sau vă lăsați pătrunși, în cele din urmă, și de gingașa întîmplare, de fatidicul noroc?


P. S. Romanul lui Chuck Palahniuk, Snuff, s-a tipărit la Polirom în 2013, și a fost tradus cu vervă de Mihai Chirilov. Din păcate, stocul s-a epuizat...

P. P. S. În imagine: Egon Schiele (1890 - 1918), Kneeling Girl in Orange-Red Dress (1910).


Citiţi în continuare!