vineri, 13 aprilie 2018

Cum să-i vii publicului de hac



Tot sînt la modă demonii...

M-am întrebat adesea ce demon / instinct l-a împins pe Joyce să scrie din ce în ce mai încifrat, așa încît - la capătul unei munci de două decenii - să obțină o operă imposibil de înțeles de către orice minte normală. Mă refer, desigur, la Finnegans Wake. Nu s-a născut încă exegetul potrivit (un iluminat, bănuiesc) pentru o astfel de construcție lexicală. Și tare mi-e teamă că un astfel de exeget nici nu se va naște vreodată.

Unii au pus asta pe seama succesului. Chiar dacă n-a fost un bestseller, Ulysses a trezit o imensă bunăvoință în rîndul cititorilor de pretutindeni. Cartea s-a vîndut bine. Și a avut probabil mai mulți cumpărători decît cititori preveniți. Prozatorul a fost înconjurat imediat de admiratori duioși. A devenit subiectul (probabil, voluntar) al unui minim cult de inițiați. Vechii prieteni l-au părăsit pe rînd (Ezra Pound, de pildă), dar și-a făcut alții noi (Samuel Beckett, de pildă), mai exaltați decît primii. Lor li se datorează panegiricul intitulat (cît se poate de serios) Our Exagmination Round His Factification for Incamination of Work in Progress.

În acest moment (cînd a terminat Ulysses), James Joyce a avut de ales. Putea repeta cu același umor și aceeași vervă lingvistică succesul din 1922, publicînd, să zicem, o scriere precum Hanul lui Finn (o ipoteză narativă despre care am dat seama aici). Sau? Sau putea redacta un roman atît de nefiresc, atît de abscons, încît nici un cititor contemporan și viitor să nu-l priceapă în veci de veci. James Joyce a ales a doua cale. A mers pe un drum steril, s-a îndreptat spre o fundătură. N-a construit decît un rebus imens și fără soluție: a realizat, în Finnegans Wake, cel mult o nouă versiune de lingua ignota. Și dacă n-a făcut-o deliberat, dorința autorului de a propune o enigmă imposibil de pătruns a fost cu mult mai mare decît dorința de a-i face vulgului profan pe plac. În opinia lui Borges (și a tuturor celorlalți), a ales anapoda.

Succesul - intens dorit (știm asta din scrisori), dar neașteptat - l-a orbit pe Joyce. Tot ceea ce a urmat nu reprezintă decît o minuțioasă îndepărtare de judecata (întotdeauna medie, recunosc) a publicului. Mulțimea era pe cale să-l iubească, dar Joyce i-a întors spatele. Ezra Pound i-a transmis că nu-l înțelege, că opțiunea lui a fost greșită, dar avertismentul poetului n-a avut nici un ecou în mintea lui Joyce.

E limpede, Joyce a vrut să obțină ceva sfidător, a vrut să nege complet gustul și voința cititorilor, să-i zdruncine definitiv. A intenționat, astfel, să realizeze un roman incredibil care să provoace nu numai stupoare, ci și evlavie. Și care să rămînă o pildă eternă. A examinat pesemne versul lui Horațiu -  ”exegi monumentum aere perennius” - și a decis să ridice un monument literar mai durabil decît bronzul, decît istoria, mai presus de intelectul omenesc.

L-a ridicat, dar bronzul s-a coclit și nimeni nu se mai uită la el. Poate numai lexicografii...

Alți critici pun totul pe seama necesității. Joyce a ajuns la Finnegans..., fiindcă exact acolo l-a îndreptat logica providenței...


P. S. Un exeget a exclamat încă din 1939: ”Această operă nu este scrisă în engleză, și în nici o altă limbă cunoscută”. E cea mai cuminte constatare cu putință.

P. P. S. În imagine: pagini din manuscrisul romanului Ulysses.


2 comentarii:

nora vasilescu spunea...

Sfidarea, mai ales după succes, poate fi și o formă de plâns.

Valeriu Gherghel spunea...

Se poate