miercuri, 4 aprilie 2018

Cuvîntul zilei: „întuneric”



Nu știu dacă v-ați gîndit vreodată la cuvîntul întuneric.

Ne lovim în fiecare noapte de el / de realitatea lui. Vrem să-l alungăm și aprindem o candelă, o lanternă. După care scăpăm de el în somn, unde totul e strălucire și veselie și unde îngerii de lumină - în frunte cu Lucifer - își fac de cap. Dar la întunericul adevărat nu reflectăm nici măcar cît autorul epistolei despre nimic și întuneric, un anume Fredegisus (pe la anul 800). Întunericul a devenit ceva indiferent. Și doar tîlharii și diavolii îl iubesc.

Dar să mă întorc la cuvînt. În limba veche, „întuneric” a avut două sensuri. În primul sens, întunericul desemna mulțimea, numărul mare, nedefinit al indivizilor. Așa încît într-o carte de la 1581, citim: pe Hristos ”îl slujesc întunearece [cu diftongul ea, ca și besearică, n. m.] de îngeri fără de număr”. Pentru a sublinia slava Mîntuitorului și umilința cu care trebuie să-l privim (dar numai pe furiș), scribul construiește, așadar, un pleonasm: „întunearece fără număr”. Să reținem că alaiul lui Hristos e format din mulți, foarte mulți, nenumărați (și imposibil de numărat) îngeri, cum se și cuvine unui obraz atît de înalt.

Această semnificație a cuvîntului „întuneric” nu s-a păstrat. Vorbim de „întuneric beznă” (un alt pleonasm) pentru a sublinia cît de mare e uneori întunericul (de afară, sau cel din mintea noastră) și cît de puțin sîntem în stare să vedem ieșirea. Dar nu mai spunem „întunearece de albine / sau de lăcuste”, cînd zărim un roi masiv deasupra capetelor noastre.

Același scrib (e vorba de Coresi, eminent tălmaci și editor de cărți în Brașov) ne avertizează - și tot pleonastic - că la Judecata de Apoi va fi „zi de întunecare şi de întunearec”. Atunci, cerul și sufletele noastre se vor amărî și se vor cutremura. Și tot Coresi face adaos următoarea învățătură: doar prin căință și fapte bune ne putem întoarce ”den întunearec cătră lumină”.

Pus în opoziție cu lumina, de această dată, termenul întuneric nu mai înseamnă o mulțime mare de îngeri / draci / ieniceri, ci primejdioasa beznă...

În iad, vizitatorul va găsi, conchide atotștiutor Coresi, „întunearecul neluminat”. Căiți-vă, fraților, turnați-vă cenușa remușcării în cap, beți trei picături de aghiazmă, pipăiți cu sfioasă evlavie moaștele sfinților, ca să nu ajungeți acolo...


P. S. Lexicografii pretind că termenul „întuneric” ne vine din limba latină, de la un „tenebricus = în-tunecat”. Dacă este așa, moștenim direct din latină pe întuneric și am luat din franceză, ca neologism recent, pe „tenebre, tenebros, întenebrat”. În Călătorie la capătul nopții, romanul lui Céline, am întîlnit pentru prima dată expresia „e întuneric ca-n cur” (probabil, „noir comme dans le cul d’une nonne”), pe care, firește, nu v-o recomand. Evitați, deci, întunericul puturos al iadului...

P. P. S. În imagine: Petrus Van Schendel (1806 - 1870), Woman Playing Guitar.

4 comentarii:

Doru Agafitei spunea...

Mi-am reamintit de postarea citită aici, din din 21 februrarie 2011, şi tentativa lui Heidegger, proximitatea absurdului identificat de Pascal: “Dar fiinţa – ce este fiinţa? Este ea însăşi”.

Valeriu Gherghel spunea...

și cu întunericul se pare că e la fel...

nora vasilescu spunea...

Ar mai fi o proveniență, dacă memoria nu m-a lăsat. Am învățat cândva la slavă veche că această limbă nu cunoștea numerale decât până la 10000. De la zece mii încolo orice număr devenea ”întuneric,” cam așa cum concepem noi astăzi simbolul pentru infinit, doar că mult mai poetic.
Ar mai fi poate o legătură de făcut și cu colcăiala, infinitul, viteza, iadul și anularea timpului cum le vedea Bachelard (cred că în Psihanaliza focului, dar nu mai sunt sigură, mi-ar lua zile să verific amintirea).

Valeriu Gherghel spunea...

Expresiile de tipul „întunearece de galbeni” (Învățăturile lui Neagoe Basarab), „întunearece de îngeri” mi s-au părut dintotdeauna foarte spectaculoase în textele vechi. Lexicografii spun că un ”întunearec” de acest fel însemna 10.000 de indivizi. O să mai caut informații cu privire la acest termen...