miercuri, 9 mai 2018

Iubirea la a doua privire



Dacă nu mă înșel, toată lumea are impresia că seducția este o treabă de durată, că a seduce (și a duce în ispită) pe cineva cere timp, luni, ani, milenii, veșnicii. Am trăit cu această convingere multă vreme și îmi vine greu să renunț la ea. Realitatea și reflecția mă obligă, totuși, să renunț.

Seducția nu reprezintă un proces, o devenire, este mai degrabă un impact (aproape imediat), o misterioasă invadare (și cucerire) a minții celuilalt, a ființei lui. Ideea că seducția ar fi o acțiune laborioasă, trudnică (și recomandată numai școlarilor silitori) este îndoielnică. În definitiv, nu există dragoste la a doua privire, iubirea ori se naște dintr-odată (de la prima privire, adică), ori nu se va naște nicicînd. Orice efort e zadarnic. Oricîte priviri ai schimba cu o femeie, oricîte elogii i-ai recita, oricîtă milă i-ai cere, dacă nu există un impact emoțional, o coliziune hormonală, un imbold chimic, îmbătrînești degeaba la picioarele ei. Femeia rămîne de gheață, ca în poezia lui Eminescu. Nici focul cel mai aprig n-o poate dezgheța...

Mă uit prin bibliografia problemei. În Jurnalul seducătorului, Soeren Kierkegaard a exprimat opinia mulțimii, seducția este (și pentru filosoful danez) un proces, o evoluție orientată spre un scop precis: trezirea unui afect, iscarea unei vîlvătăi. Johannes își propune să o cucerească pe Cordelia metodic, pas cu pas, pe etape, gradual, cum ar veni. Și, în consecința acestui plan minuțios, începe să-i trimită scrisori, o mulțime de scrisori. O urmărește. Uneori, o vizitează. Îi face, astfel, educația sentimentală.

Bineînțeles, Johannes nu simte nimic pentru Cordelia, poate numai un interes minor, o curiozitate de expert. Seducătorul lui Kierkegaard nu are un scop erotic, practic (id est posesia), ci unul mai degrabă teoretic: o va face pe femeie să vadă altfel iubirea și să se perceapă pe sine ca femeie. Cînd reușește, seducătorul se retrage. Cordelia este pregătită pentru păcat, dar Johannes, ispititorul, a dispărut din viața ei. Așadar, în Jurnalul lui Kierkegaard, seducția este o formă de perseverență. Nu cred în această idee...

Filtrul magic, ”le vin herbé” din povestea cu Tristan și Isolda, explică mai bine, am impresia, momentul subconștient și i-mediat al seducției. Dacă ai încercat filtrul, ești pierdut. Iubirea nu are un ”pentru că”, altfel spus, iubirea nu are rațiuni logice, ea este pur și simplu o magie. Nu iubești pe cineva pentru că..., nu ai nici un argument valabil, poți să-i numeri mult și bine calitățile, dar nu vei fi în stare niciodată să-ți justifici iubirea. Iubești pur și simplu...

În Pasiune pură de Lena Andersson (traducere de Liliana Donose Samuelsson, Humanitas, 2015), găsim exact această idee. Ester Nilsson îl iubește din prima clipă pe nedemnul, egoistul artist plastic Hugo Rask. I-a studiat opera fără să-l cunoască prea bine, cînd îl vede cu adevărat, în toată măreția lui găunosă, cade moartă după el. N-a nimerit cîtuși de puțin omul potrivit. Rask se iubește doar pe sine cu o pasiune oarbă.

Voi da un citat edificator: ”De fiecare dată cînd Ester comenta ceva, se lăsa tăcerea. Hugo nu urmărea niciodată pînă la sfîrșit ce zicea Ester. Ester urmărea întotdeauna ce spunea Hugo. Pe nici unul nu-l interesa cu adevărat Ester, dar pe amîndoi îi interesa el” (p.39).


P. S. În imagine: René Magritte (1898 - 1967), Les amants (1928).


Citiţi în continuare!

marți, 8 mai 2018

Opiniile neuitatului Erving Goffman despre orice



Nimeni nu l-a prins vreodată pe Erving cu o minciună. Prefera să spună întotdeauna adevărul, oricît de neplăcut ar fi fost.

Dacă ploua, se uita la tine și comenta abătut: Plouă... Dacă bătea vîntul, te privea din nou melancolic și exclama: Bate vîntul... Dacă avea o cafea în față, șoptea concentrat: Beau o cafea... Cînd și-a luat prima nevastă, i-a spus cu o voce uscată: Nu-ți găsesc nici un farmec, va trebui să te străduiești și tu un pic. Femeia s-a străduit cît a putut, a schimbat rochii peste rochii, a îmbrăcat blugi, și-a vopsit părul în culori inventate doar pentru ea, a purtat și corset, dar nu a reușit cîtuși de puțin să-l convingă. N-ai deloc farmec. Nu mă inspiri... Peste un an s-au despărțit. Poetul a rămas singur. Acum nu mai am pe nimeni, repeta mecanic. Și chiar părea că suferă...

Cînd l-a întîlnit Fred Luke, pe data de 5 mai 1969 (dată pe care nu avea s-o uite pînă la sfîrșitul zilelor sale), Erving era deja celebru, prețuit de toți, invidiat, egal cu sine. Își lăsase barbă, se împlinise, purta un costum scump, butoni de argint, avea și baston. Era chemat adesea la evenimente literare. Ținea prelegeri. Recita, cu glas dogit, din opera proprie. Publicul masculin îi cerea autografe, doamnele îl adorau, doreau să-l atingă, să-l pipăie. Fusese invitat la Oslo, la Tokyo, se pregătea să meargă la o universitate din Noua Zeelandă și să vorbească despre Esența poeziei. Din păcate, trăia tot singur. Nici o femeie nu avea suficient farmec pentru el.

Fred Luke l-a invitat la cafeneaua Frailty. Au stat la o masă de lîngă fereastră, au băut o cafea, au fumat, s-au uitat unul la celălalt surprinși. Au mai cerut o cafea. Au mai fumat o țigară. S-au privit din nou. t surprinși. A trecut aproape un ceas, nici unul n-a scos o vorbă. Din cînd în cînd, Erving deschidea gura de parcă ar fi vrut să-i divulge o enigmă, Fred Luke se apleca amabil spre el, dar Erving închidea gura la loc și nu spunea nimic. Au mai cerut o cafea. S-a făcut seară. Fred se simțea tot mai încordat. Își reproșa că nu începuse el discuția, avea atîtea întrebări importante de pus, voia să-i ceară un sfat, o părere avizată despre ritm, despre rimă, dar tăcerea lui Erving îl inhiba.

Îl admira de mult, îi citise toate poeziile, cărțile, interviurile din Guardian, din TLS, din Paris Review, găsise și o conversație spirituală în Playboy (pentru ediția mexicană a revistei). Știa că nimeni altcineva nu are geniul și pătrunderea lui Erving. Știa că sufletul omenesc nu prezintă nici un secret pentru el. Și nici Arta. Aici ar fi vrut să ajungă.

Între timp, s-a lăsat întunericul. Au mai fumat o țigară. Au mai băut o cafea. Au privit cerul. N-au văzut nimic. Au ascultat rumoarea de la mesele alăturate. Stăteau deja de cinci ore. Oamenii au început să plece, fetele chicoteau fericite. Într-un tîrziu, Erving a deschis din nou gura, dar bietul Fred nu mai spera nimic. A sorbit din ceașcă, se pregătea să plătească și să plece, părea o statuie a resemnării.

Un amănunt straniu i-a atras brusc atenția: Erving stătea cu gura deschisă și îl privea fix în ochi. Îl privea insistent de parcă atunci îl vedea pentru prima dată. Străbătut de un frison, Fred s-a întors spre el. Și a ascultat, în sfîrșit, ceea ce nu mai spera să audă din gura Maestrului: Știi ceva, dragă Luke? Cred că tîmpitul de barman vrea să închidă...


P. S. În imagine, Jean-François Raffaëlli (1850 - 1924), Les buveurs d'absinthe (1881).


Citiţi în continuare!

luni, 7 mai 2018

Cum să prinzi în mreje un erudit. Sugestia lui Canetti



Mi-am amintit în seara asta o povestire de Elias Canetti (1905 - 1994). Se intitulează Consumatorul de hîrtie (face parte din volumul Martorul auditiv, Der Ohrenzeuge) și, fiindcă am tradus-o mai demult, îmi permit să o reproduc în această notă. Nu înainte de a dezvălui un amănunt amuzant. În 1981, Academia suedeză s-a gîndit să-i dea premiul Nobel lui Elias Canetti, deși toată lumea miza pe Gabriel Garcia Marquez. Inclusiv Marquez miza atunci pe Marquez. Și a pierdut. Premiul a mers la Canetti. Marquez s-a supărat și a oferit niște interviuri extrem de agresive. Juriul n-a scăpat de ironia lui. Toată lumea a presupus atunci că prozatorul columbian și-a semnat sentința la o eternă amînare (cam ca Philip Roth azi). N-a fost așa. Academia s-a revizuit și, în anul următor, l-a premiat pe Marquez. La festivitatea de premiere, așa cum a promis, Marquez a purtat la rever o floare galbenă. Îi trecuse supărarea...

Mă întorc la Elias Canetti și consemnez povestirea. E despre un erudit suprarealist și antipatic:


„Consumatorul de hîrtie citește toate cărțile, poate fi orice, cu condiția să fie complicat. Nu e mulțumit cu cărțile despre care se vorbește; trebuie să fie rare, uitate și greu de găsit. S-a întîmplat să caute o carte un an întreg doar pentru că nimeni n-o cunoștea. A găsit-o în fine, o citește rapid, înțelege, reține și poate cita oricînd din ea.

La 17 ani arăta exact ca acum, la 47. Cu cît citește mai mult, cu atît e mai egal cu sine. Orice încercare de a-l surprinde cu un nume de autor eșuează; e la fel de bine pregătit în orice domeniu. Și fiindcă există mereu ceva ce încă nu cunoaște, nu s-a plictisit niciodată. Se ferește, totuși, să spună ce îi este necunoscut, ca nimeni să nu i-o ia înainte cu lectura.

Consumatorul de hîrtie arată ca o casetă care nu s-a deschis niciodată pentru ca să nu piardă nimic. Se jenează să vorbească despre cele șapte doctorate ale sale și recunoaște doar trei; ar fi un fleac pentru el să obțină în fiece an un nou doctorat. E prietenos și vorbește cu plăcere; pentru a putea vorbi, lasă și pe altul să ia cuvîntul. Cînd spune: Asta nu știu, e de așteptat din partea lui o prelegere amănunțită și doctă. Este expeditiv, căci caută mereu oameni noi, care să-l asculte. Nu uită pe nici unul dintre cei care l-au ascultat; lumea lui constă din cărți și auditori.

Știe să prețuiască tăcerea celorlalți, el însuși tace puțin înainte de a ține o nouă prelegere. Propriu-zis, nimeni nu vrea să învețe ceva de la el, pentru că știe mult, dar într-un mod diferit. Inspiră neîncredere nu pentru că nu s-ar repeta vreodată, dar el nu se repetă nicicînd pentru unul și același auditor. Ar fi amuzant dacă n-ar fi mereu ceva diferit.

Este drept față de știința sa, totul contează, ar trebui să cauți mult și bine ca să găsești la el ceva care să prețuiască mai mult decît altceva. Se scuză pentru timpul în care, asemenea oamenilor obișnuiți, doarme.

Cînd îl revezi după ani și ani, aștepți încordat și-ți dorești să-l prinzi cu o șmecherie. Dar poți să-ți dorești asta mult și bine, deși vorbește de cu totul alte lucruri, este același pînă la ultima silabă.

Uneori, s-a căsătorit între timp, alteori este din nou divorțat. Femeile dispar, a fost o greșeală. Admiră oamenii care-l provoacă la întrecere și, odată înfrînți, îi aruncă la gunoi. N-a fost niciodată într-un oraș, fără ca mai întîi să nu fi citit totul despre el. Orașele se potrivesc cunoștințelor sale; ele confirmă ceea ce a citit despre ele: orașe despre care nu poți citi nimic par să nu existe. Cînd se apropie un nătăfleț, de îndată ce-l vede, se pornește pe rîs.

O femeie care țintește o căsătorie cu el trebuie să-i scrie misive prin care să-l roage să-i dea informații cu privire la cărți. Dacă scrie suficient de des, atunci eruditul îi cade în mreje și vrea să trăiască înconjurat de întrebările ei...”.


P. S. În imagine: Marie Cardouat, Ilustration.


Citiţi în continuare!

vineri, 4 mai 2018

Cât de tare i-a iubit Tolstoi pe Dostoievski și Cehov



Dacă ne luăm după misivele pe care și le trimit uneori, am putea crede că scriitorii sînt oamenii cei mai prietenoși. Dacă ne orientăm după dedicații și autografe, am putea crede la fel, că iubirea dintre ei e totală, cinstită, definitivă. Rareori e așa. Cît sînt vii și contemporani, scriitorii se invidiază pe rupte. După ce au murit nu mai prezintă nici un interes. În fond și la urma urmei, pentru un scriitor viu, un scriitor bun e un scriitor mort.

Am citat nu de mult, un fragment dintr-o scrisoare a lui Tolstoi către N. N. Strahov, 5-10 februarie 1881. După ce află dintr-un ziar că Dostoievski a murit, Tolstoi spune: Mă fac vinovat de păcatul invidiei. Da, l-am invidiat, am fost un vanitos. Și de asta n-am vrut să-l cunosc, dar nu mă pot compara cu el. De cînd am aflat că nu mai este, plîng întruna, se zguduie sufletul în mine de durere, a fost unic... Epistola va ajunge în cele din urmă și în mîinile văduvei lui Dostoievski, Anna Grigorievna. Femeia va merge la Tolstoi și îi va mulțumi din suflet. Tolstoi îi mărturisește cu ochi umezi: „Am scris exact ce am simțit...".

Ce a simțit am văzut din lista pe care i-a trimis-o unui publicist din Petersburg, în data de 25 octombrie 1891, unde enumeră operele care l-au influențat mult, foarte mult, enorm. Tolstoi scrie cam așa. Foarte mult l-a influențat Gogol, Suflete moarte. Enorm, în schimb, David Copperfield de Charles Dickens. Tot enorm și Victor Hugo cu Mizerabilii. Mult dialogurile lui Platon. Foarte mult Esența creștinismului a lui Feuerbach. Cel mai mult, adică enorm: Evangheliile sinoptice, Epictet, Lao Tse, Confucius, viața lui Buddha. După 50 de ani nu mai citește literatură decît sporadic. Se orientează spre așa-zisa înțelepciune orientală, spre Tao, spre zen, spre pacea minții. Vrea în nirvana...

Despre Dostoievski nu va spune absolut nimic în această scrisoare provizorie. Pesemne că, purtat de amintirea lecturilor din copilărie, a bîlinelor, a poemelor lui Tiutcev, l-a uitat.

Va scrie în Jurnal în 1907,  în 1908 etc., sau va dicta medicului său curant, D. P. Makovițki, care-i notează cu evlavie zicerile: Mă surprinde că Dostoievski e atît de prețuit. Proza lui este plină de exagerări. N-a avut niciodată simțul măsurii. Personajele lui sînt dezechilibrate, neverosimile. Nimic nu e credibil în aceste romane. Totul e  confuz. Am renunțat de mult să-l citesc. E ciudat că se bucură de o asemenea glorie (18 octombrie 1910)...

Deduc că enunțul „nu mă pot compara cu el” a fost unul pur retoric (pentru urechile lui Strahov, pentru urechile văduvei), scris sub influența unei mici surprinderi.

Tot în Jurnal, dar despre Cehov de astă dată: A fost un scriitor priceput, dar nu a reușit să exprime nimic. N-a găsit un conținut pe măsura talentului său. Cu Cehov măcar se întîlnise, dar nu pentru că îl căutase el, ci pentru că Antoșa Cehonte îl vizitase pe domeniul de la Iasnaia Poliana. S-au păstrat fotografii. Tînărul îi plăcuse. Îl sfătuise să renunțe la scris (arta e o deșertăciune) și să citească din înțelepții chinezi. Cehov, mă tem, nu i-a urmat îndemnul...

A nu se deduce că autorul notei de față e un heruvim: omenire, te detest 😞.

P. S. Tolstoi pe drum de la Moscova spre Iasnaia Poliana. O poză...


Citiţi în continuare!

joi, 3 mai 2018

Femeia năzdrăvană: trei rețete pentru un bestseller



Steve Hely, Cum am devenit un romancier celebru, traducere din limba engleză de Laurenţiu Dulman, București: Editura Pandora M, 2012, 310p., 18, 99 lei [Elefant].


Citit acest roman plăcere. Cinci ore. Amuzat mult. Hohote. Sărit tavan rîs. Durut mușchi burtă.

Subiect. Tip tînăr, licențiat - Pete Tarslaw - vrea notorietate, bani, confort, priviri femei. Vrea bestseller. Vrea răzbunare prietenă. Prietenă părăsit licențiat sărac. El gîndit plan. Cum scrii roman bestseller? 12 reguli bestseller. Oferim trei:

1. Iei femeie inimă frîntă. 45 de ani. Fost bărbat măgar. Nimic bun viitor. Pui femeie pe o insulă răvășită de vînturi. Suflet răvășit, pămînt răvășit, viață zdrobită. Scîrbă. Casă vacanță. Hotel aproape. Bărbat ten măsliniu aproape. Sportiv. Pectorali. Elastic. Păr țepos fixativ luciu. Concediu hotel. Pui femeie întîlnit bărbat. Pui bărbat ascultat femeie. Pui plimbare, pădure, poieni. Mărturisit gînd sinucidere. Viitor sumbru. Bărbat atent ridicat moral femeie. Mîngîiat umeri. Femeie surîs trist. Casă femeie băut ceai. Băut cafea bere. Băut whisky. Surîs șăgalnic. Noapte. Pat larg. Femeie, bărbat, consolare. Regăsit brusc fericire. Alt viitor.

2. Iei femeie inimă frîntă. Bărbat bancher porc animal. Venit beat mort. Disperare. Pui pistol mic sertar. Femeie găsit soluție umilință. Deschis sertar. Gaură inimă porc animal. Poliție. Cătușe. Proces. Avocat tînăr, ten măsliniu, păr țepos, fixativ, ochelari. Plăcut imediat văduvă. Discurs avînt nefericiri femeie. Jurați căutat dreptate. Femeie spital neuro. Pierdut control nervi moment. Pistol descărcat hazard. Vinovat Dumnezeu nimeni. Medicație antidepresivă. Regăsit treptat control nervi. Insulă vacanță. Prietenie. Consolare. Văduvă milionară căsătorit avocat chipeș.

3. Iei orfan. Foame, frig. Rătăcit străzi. Lovit picior. Iei preot catolic. Milă orfan. Pui copil cîntat cor Ave Salvator mundi. Glas înger. Pui muzician bătrîn ascultat copil. Pui soție muzician tînără. Copil, școală muzică. Scenă, spectacol audiție. Surpriză. Aplauze. Pui muzician bătrîn atac cord deces. Femeie durere doliu. Suflet răvășit. Refuz mîncare apă. Plîns continuu. Curînd întîmplare ascultat tenor sufragerie. Pian. Băut ceai. Băut cafea bere. Băut whisky etc. Pat. Iubire. Regăsit chef viață. Preot catolic cununat văduvă muzician tenor. Lună miere.

Restul regulilor în roman.

Rezultat. Pete Tarslaw scris carte rețetă, transpirație, fumat băut mult consumat droguri. Publicat în sfîrșit volum. Public prudent. Vînzări mici. Interviu TV. Scandal. Public mișcat. Ecou, vînzări mari. Carte bestseller. Vizitat țanțoș fostă prietenă Polly. Vrut răzbunare. Vrut sînge. Prietenă rece, gheață, sloi nimic. Durut cot carte bestseller. Iubit altul. Pete Tarslaw scris bestseller degeaba.

Rîs azi lacrimi. Steve Hely prozator bun. Recomand. Căutați anticariat, Elefant, amici, împrumutat. Merită...


P. S. În imagine: Pierre Auguste Cot (1837 - 1883), Springtime (1873). Colecția Metropolitan Museum of Art.


Citiţi în continuare!

marți, 1 mai 2018

Bârfe, indiscreții, minciuni: viața amoroasă a lui Borges



Abia azi mi-am amintit anecdota. Poate n-ar trebui s-o divulg, deși circulă printre iubitorii lui Borges. Și, în fond, dacă zisa anecdotă circulă deja și numai eu o uitasem, o voi consemna aici numai pentru mine...

Despre viața amoroasă a lui Jorge Luis Borges (1899 - 1986) se spun / presupun multe. Prima care s-a exprimat a fost, desigur, slujnica din casa în care a locuit scriitorul în Buenos Aires, printr-o exclamație de pomină: „Sărăcuțul!”, „Pobrecito!”. Cuvîntul poate însemna multe, dar cititorii și admiratorii lui Borges aleg, de obicei, varianta cea mai rea, varianta funestă: Borges n-a cunoscut femeia.

Cineva, un binevoitor, a scris despre inițierea lui sexuală într-un bordel din Geneva. Avea 19 ani, tatăl lui l-a întrebat cum stă cu femeile, dacă îi plac, Borges a roșit, a lăsat privirea în jos, și atunci grijuliul părinte l-a trimis la o doamnă foarte pricepută. O alesese cu mare grijă, îi dăduse instrucțiuni minuțioase. Femeia a făcut absolut tot ce s-a putut, a procedat cu infinită blîndețe, dar Borges a venit acasă întunecat, s-a încuiat într-o odaie, a plîns, și nu a mai ieșit trei zile. Experiența l-a zguduit. Povestea pare apocrifă.

Anii au trecut, nimeni n-a mai zis nimic, Borges trăia singur și mulțumit. Pînă cînd mama prozatorului, acum celebru (era în 1967), s-a gîndit să-i completeze fericirea și i-a aranjat o căsătorie după gustul ei. Borges nu putea spune nu, era orb (farmecul femeii nu conta), și, în al doilea rînd, nu ieșise niciodată din cuvîntul mamei. Căsătoria s-a făcut, dar n-a mers. Împreună cu prietenul de atunci, traducătorul Norman Thomas di Giovanni (repudiat mai tîrziu, tocmai pentru acest ajutor), Borges a plănuit să evadeze. Nu era lesne (la catolici nu e lesne niciodată), dar a reușit.

Tot în această perioadă, a cunoscut-o pe Maria Kodama (n.1937). Cu ea a rămas pînă la moarte, în 1986. Ei i-a lăsat toate drepturile de autor.

Moartea lui Borges n-a oprit dezvăluirile senzaționale, dimpotrivă, le-a declanșat. Dacă vă uitați la sfîrșitul povestirii Aleph, găsiți o dedicație misterioasă: „Pentru Estela Canto”. Alba Estela Canto (1917 - 1994) a scris poezii, proză militantă, era de stînga. S-au cunoscut, în august 1944, la familia Bioy Casares, la o cină. Borges avea 45 de ani, încă nu orbise de tot, Estela era cu 18 ani mai tînără, avea avantajul prospețimii. Borges s-a îndrăgostit, ea nu prea. Poetul era gras, voluminos, greoi, abia la bătrînețe, cînd a slăbit, a început să semene cu un aristocrat englez.

În cartea Borges a contraluz (Madrid: Espasa-Calpe, 1989), Alba Estela Canto consemnează momentul culminant. După deliberări amănunțite, Jorge Luis Borges s-a hotărît să-i ceară mîna, s-o poarte la altar. I-a spus bîlbîindu-se: „Estelita, vrei să te căsătorești cu mine? Femeia l-a privit surprinsă și a replicat zîmbind: „Aş fi foarte fericită, Georgie. Dar nu uita că sînt o discipolă a lui Bernard Shaw. Nu ne putem căsători fără să ne culcăm mai întîi”.

Și fiindcă Borges nu accepta actul sexual în afara unei căsătorii legiuite, binecuvîntată de Dumnezeu, s-au despărțit. Și despărțiți au rămas...


P. S. Replica Estelei în spaniola originară (ea spune că au vorbit în engleză): „-Estela, ¿te casarías conmigo? - Lo haría con mucho gusto, Georgie - le responde ella, en inglés. Pero no olvides que soy discípula de Bernard Shaw. No podemos casarnos si antes no nos acostamos”.

P. P. S. În imagine: Gustav Klimt (1862 - 1918), Woman in Gold (First Portrait of Adele Bloch-Bauer, 1903 - 1907).


Citiţi în continuare!