luni, 7 mai 2018

Cum să prinzi în mreje un erudit. Sugestia lui Canetti



Mi-am amintit în seara asta o povestire de Elias Canetti (1905 - 1994). Se intitulează Consumatorul de hîrtie (face parte din volumul Martorul auditiv, Der Ohrenzeuge) și, fiindcă am tradus-o mai demult, îmi permit să o reproduc în această notă. Nu înainte de a dezvălui un amănunt amuzant. În 1981, Academia suedeză s-a gîndit să-i dea premiul Nobel lui Elias Canetti, deși toată lumea miza pe Gabriel Garcia Marquez. Inclusiv Marquez miza atunci pe Marquez. Și a pierdut. Premiul a mers la Canetti. Marquez s-a supărat și a oferit niște interviuri extrem de agresive. Juriul n-a scăpat de ironia lui. Toată lumea a presupus atunci că prozatorul columbian și-a semnat sentința la o eternă amînare (cam ca Philip Roth azi). N-a fost așa. Academia s-a revizuit și, în anul următor, l-a premiat pe Marquez. La festivitatea de premiere, așa cum a promis, Marquez a purtat la rever o floare galbenă. Îi trecuse supărarea...

Mă întorc la Elias Canetti și consemnez povestirea. E despre un erudit suprarealist și antipatic:


„Consumatorul de hîrtie citește toate cărțile, poate fi orice, cu condiția să fie complicat. Nu e mulțumit cu cărțile despre care se vorbește; trebuie să fie rare, uitate și greu de găsit. S-a întîmplat să caute o carte un an întreg doar pentru că nimeni n-o cunoștea. A găsit-o în fine, o citește rapid, înțelege, reține și poate cita oricînd din ea.

La 17 ani arăta exact ca acum, la 47. Cu cît citește mai mult, cu atît e mai egal cu sine. Orice încercare de a-l surprinde cu un nume de autor eșuează; e la fel de bine pregătit în orice domeniu. Și fiindcă există mereu ceva ce încă nu cunoaște, nu s-a plictisit niciodată. Se ferește, totuși, să spună ce îi este necunoscut, ca nimeni să nu i-o ia înainte cu lectura.

Consumatorul de hîrtie arată ca o casetă care nu s-a deschis niciodată pentru ca să nu piardă nimic. Se jenează să vorbească despre cele șapte doctorate ale sale și recunoaște doar trei; ar fi un fleac pentru el să obțină în fiece an un nou doctorat. E prietenos și vorbește cu plăcere; pentru a putea vorbi, lasă și pe altul să ia cuvîntul. Cînd spune: Asta nu știu, e de așteptat din partea lui o prelegere amănunțită și doctă. Este expeditiv, căci caută mereu oameni noi, care să-l asculte. Nu uită pe nici unul dintre cei care l-au ascultat; lumea lui constă din cărți și auditori.

Știe să prețuiască tăcerea celorlalți, el însuși tace puțin înainte de a ține o nouă prelegere. Propriu-zis, nimeni nu vrea să învețe ceva de la el, pentru că știe mult, dar într-un mod diferit. Inspiră neîncredere nu pentru că nu s-ar repeta vreodată, dar el nu se repetă nicicînd pentru unul și același auditor. Ar fi amuzant dacă n-ar fi mereu ceva diferit.

Este drept față de știința sa, totul contează, ar trebui să cauți mult și bine ca să găsești la el ceva care să prețuiască mai mult decît altceva. Se scuză pentru timpul în care, asemenea oamenilor obișnuiți, doarme.

Cînd îl revezi după ani și ani, aștepți încordat și-ți dorești să-l prinzi cu o șmecherie. Dar poți să-ți dorești asta mult și bine, deși vorbește de cu totul alte lucruri, este același pînă la ultima silabă.

Uneori, s-a căsătorit între timp, alteori este din nou divorțat. Femeile dispar, a fost o greșeală. Admiră oamenii care-l provoacă la întrecere și, odată înfrînți, îi aruncă la gunoi. N-a fost niciodată într-un oraș, fără ca mai întîi să nu fi citit totul despre el. Orașele se potrivesc cunoștințelor sale; ele confirmă ceea ce a citit despre ele: orașe despre care nu poți citi nimic par să nu existe. Cînd se apropie un nătăfleț, de îndată ce-l vede, se pornește pe rîs.

O femeie care țintește o căsătorie cu el trebuie să-i scrie misive prin care să-l roage să-i dea informații cu privire la cărți. Dacă scrie suficient de des, atunci eruditul îi cade în mreje și vrea să trăiască înconjurat de întrebările ei...”.


P. S. În imagine: Marie Cardouat, Ilustration.

Niciun comentariu: